Pod
Am trecut pe lîngă el într-o oarecare viteză, că doar conduceam mașina. Pe podeț era o bătrînă săteancă, oprită din traversarea sa pentru un scurt moment de odihnă. Am depășit-o și-am mai mers vreo 5 secunde. Apoi am frînat și-am întors mașina. Fotografia asta, îmi ziceam, cu săteanca de pe pod odihnindu-se făcea toți banii.
Doar că, stupoare, podul era gol.
Bătrîna dispăruse (era să scriu că o înghițise pămîntul, dar mi-am reprimat rapid impulsul)…
Cum să dispari așa, în 10 secunde, cînd părea că acolo e loc de popas îndelung?
Sigur, n-am luat-o razna (complet), dar m-am surprins sau mai bine zis mi-am surprins gîndurile făcînd un scurt exercițiu…
M-am gîndit că după ce o fi făcut milioane de traversări ale podețului într-o viață, va veni vremea cînd într-adevăr bătrîna noastră va lăsa podul gol.
Sau mă rog, va lăsa podețul altuia drept moștenire. Să-l treacă el dacă poate.
Bine, mă opresc, că v-ați prins: podețul e viața și bătrîna sîntem noi, plimbătorii pe Pămînt.
Asocierea ține, din mai multe puncte de vedere, pentru că dacă vă uitați bine, și podețul (Pămîntul) e cam șubred…
Podețul și bătrîna săteancă sînt din Rohia. Iar secolul e XXI.
1 comment
Da,viata nu sta dupa noi, iar noi trecem uneori podul fara sa ne bucuram ca putem merge, ca putem admira peisajul, prinsi in panza de paianjen a grijilor cotidiene… sau a diverselor nimicuri care ne ocupa mintea… doar ca nu stim niciodata cand apare cate-o furtuna care ne arunca de pe pod…