Nu vă fixați pe frizuri, sîntem imediat după ce ne-am dat căciule jos. Uitați-vă la tablou…
În ultima vreme recuperez ce-am pierdut. Gipanu se înadrează perfect în acest proiect. Vremurile de altădată n-o să revină, dar poveștile cu el sînt parcă mai tari decît erau acum 20 de ani. Cea mai recentă întîlnire s-a petrecut ieri și a fost extrem de plăcută. Și asta nu neapărat pentru că mi-a dăruit un tablou pe care mi l-a făcut cu dedicație specială, deși și partea asta e interesantă…
Povestea cu tabloul e scurtă: i-am zis acum vreo cîteva luni că am, de multe ori, senzația că știu ce o să vorbească cel din fața mea. În plus, i-am mai spus că de cele mai multe ori cînd mă cheamă cineva la o discuție se întîmplă să îmi ceară ceva. Și Gipanu, fire de artist, ce mai, m-a sunat alaltăieri să-mi spună că vrea să ne întîlnim. Și cînd ne-am întîlnit mi-a spus că a vrut să se vadă cu mine ca să-mi dea ceva, ca să nu se încadreze în tiparul pe care i l-am descris. Și uite-așa mă pot lăuda acum că am în casă un tablou de Virgil Dobârtă. Un tablou făcut special pentru mine.
Despre pictor, dacă n-ați citit, am mai scris cîte ceva, aici.
Tabloul, dacă e să ne luăm după felul în care mi l-a descris el, e așa: „are un glob, niște monede și o pîine”. La care incredibilul Gipanu a adăugat: „îmi cer scuze că pîinea e puțin mucegăită, n-am avut proaspătă în casă”…
Cam asta ar fi, pe scurt.
Aștept continuarea, cică va avea loc la finalul lunii ianuarie.
Mă gîndesc să-i fac un cadou, ceva…
Poate să îi pictez ceva…
Sau mai bine nu?
