Departe de a vrea să copiem, am reușit totuși s-o facem. Întîlnirea mea cu Adi Bîlc, amic din copilăria sinuțeană, a semănat perfect cu ceea ce scria Constantin Noica în „Jurnal filozofic”.
Despre Adi Bîlc am mai scris pe alocuri, dacă îmi amintesc bine acum cîțiva ani, aici.
De data aceasta ne-am întîlnit de exact trei ori în periplul său prin Cluj (omul venind într-un fel de vacanță dar cu treburi la Cluj, din America). De două ori la pas, prin oraș, din întîmplare, a treia oară la o terasă. De data aceasta întîlnire programată. Scurtă, dar cu folos.
Pentru că am schimbat vorbe bune. Că a fost vorba despre amintiri sau despre actualități, ne-am ascultat unul pe altul, nu ne-am luat vorba din gură și, mai mult, parcă am fi vrut amîndoi ca povestea să nu se termine.
Atîta doar că s-a terminat.
Pentru că el pleacă iar în Americi, nu se știe cît și nu se știe cum.
Dar la finalul întîlnirii, i-am spus de povestea cu Noica și-a conchis și el: „Păi exact asta ni s-a întîmplat nouă, ne putem despărți”.
Și ca să înțelegem cu toții tîlcul, iată citatul din Noica:
„Am găsit încă un om de care mă pot despărţi. Căci un om plin, bogat, valabil, e unul căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. Vă strângeţi mâna, vă uitaţi unul în ochii altuia şi s-a întâmplat ceva. E un pact între voi: „acum ne putem despărţi”. Căci orice v-ar despărţi de acum înainte, sunteţi doi oameni care s-au întâlnit. Ăsta e esenţialul: să te întâlneşti cu celălalt. Finalul – care trebuie să însemne întotdeauna o reluare a tuturor temelor – devine acum posibil”.
