Știu pe de rost imaginile: intri in Dumbrava Sibiului, tragi cu ochiul la tramvaiul care urca in Rășinari încă din 1917, mai faci un pic și se deschide valea: pe dreapta o fântână, apoi o biserică. Urci, vin emoțiile. Vezi indicatorul de Poplaca, tot la dreapta, apoi intri în Rășinari de-a dreptul.
Aici îmi place la nebunie. Și imediat mă și gîndesc la baciul Bucur, de la numărul 351.
Și-l chem la poartă, dacă nu-i deja acolo, și cumpăr tot ce vrea să-mi vîndă. Și niciodată nu exagerează. Pastramă, brînză, mușchi de porc. Și vorbim. Îmi spune cum e cu vremea, cu greutățile, îmi zice de copii și, inevitabil, de turiștii care vin chiar și din Mahmudia la el, după marfă.
Străzile din Rășinari…Și nu neapărat cele de la drumul șerpuit ce urcă spre Păltiniș, ci cele pietruite, din interiorul satului…Ce imagini, ce frumuseți…
Și-apoi serpentinele…
La capătul lor e imaginea despre care v-am mai povestit, nu insistăm acum.
Apoi platoul imens, cu hăurile stînga-dreapta. Cu un izvor căruia nu știu niciodată cum îi spune, dar la care invariabil opresc. Și pun apă în sticle.
„Obligatorie” e întotdeauna prima oprire: la schit. Un gînd bun pentru Constantin Noica și o privire în curte, acolo unde toate sunt orînduite după reguli probabil stricte, din moment ce nu găsești breșe.
Ajungi la telescaun și, dacă ți-e poftă, urci și cobori amintindu-ți de cele mai frumoase clipe din viața ta, pentru că peisajul te ajută să alungi gîndurile triste.
Jos, în stațiune cum ar veni, stai. Adică te oprești din toate ale tale. Tragi aer în nări și respiri parcă altfel. Mai bine adică. Simți că trăiești.
Nu-i mare lucru de văzut, altfel. Dar ce te aștepți? Să vezi sau să simți? Or de simțit, să ne înțelegem bine, ai ce simți…
Mergi și la casa lui Constantin Noica, sigur că mergi.
Și stai un pic pe banca din lateralul ei. Și vorbești, dacă ai cu cine. Deși cel mai bine e să taci acolo. Să vorbească ne-cuvintele. Pentru că la cît s-a vorbit acolo parcă mai bună e tăcerea. E o chestiune de respect, pînă la urmă. Simți că trăiești, și acolo. Asta e destul de important.
Și gata, cam asta e.
Așa se întîmplă cînd nu ești un turist clasic de Păltiniș, dintre cei care aleg să stea acolo mai multe zile vara, la drumeții sau iarna, la schi.
Pentru mine Păltinișul nu e un loc de vacanță, ci un loc de regăsire. Orice ar însemna asta.
