Numa ne-am trezit că sîntem în echipa de patru.
Și ei în aia de 5. Și eu cu doi mari, Mihai Simu și Oli, și noi cu toți micii din lume: Lăpușan, Ciucă, Miclăuș și Blag.
În plus, la ei, alți trei buni: Ilea-conducător de joc, Mircea-tînăra vedetă și Chertes, stîlpul de rezistență (ca să nu îi zicem peretele de rezistență).
Și începe jocul: pam-pam, trei-zero pentru ei.
Am și vrut să plecătm acasă de ciudă.
Dar am mai stat un pic, că Liviu avea antrenament de la 10.
Și bine că nu am plecat, că am început remontada asta, reveneala cum ar veni.
Și din 3-0 am ajuns la 3-3, ceea ce, pentru noi, ăștia patru, a fost ca și cum am fi cîștigat.
Am jucat apoi un amical, fără Ciucă, scorul urmînd a fi anunțat peste 3 luni.
Dar a fost tare bine. Un efort imens al ambelor echipe și o revelație: Mircea, tînărul jucător care ne arată săptămînă de săptămînă că e un jucător foarte bun.
Bine, meciurile au avut clinciuri serioase:
Simu-Blag, pe tema scorului (ne-am și făcut o poză la final să îngropăm securea războiului), Miclăuș-Blag pe tema cine fuge și cine nu, Lăpușan cu noi că de ce ratăm, Lăpușan cu Ilea la masa de după, pe teme generaliste și Liviu cu el însuși, că de ce a luat o minge în ochi de la juniorul Mircea. Dar astea sunt amănunte, nici scorul nu contează de fapt. Ci mișcarea. Care a fost bună. A, și Oli, am uitat să spunem, imperial.
