Mă gîndeam un pic la copilăria mea, aia de vă plictisesc cu ea. Știu că una dintre plăcerile nebune, atunci cînd aveam doi leuți, era să „mănînc în oraș”, concept interzis pe vremea aia, pentru că totul trebuia făcut în casă. De la murături pînă la zacuscă și compot. Una dintre preferințele mele în materie de făcut-de-cap era să intru în cochetele Dorna, Miorița și Spicul, să îmi iau 50 de grame de parizer, un covrig și o sana sau iaurt. Țin minte că lunea, de regulă, coboram din cartierul meu, Sinuța (v-am mai zis unde e, în zona căminelor studențești), ca să pîndesc cînd vine Sportul la chioșcul din Piața Păcii. Așa era atunci, veneau 20 de ziare și gata, la revedere. Stăteai la coadă, frumos, de multe ori și cîte trei ore. Acolo mai chibițai, îi cunoșteai pe ăia, adevărații, care mîncau la micul dejun fotbal. Și stînd la coadă, îl rugam pe unul să îmi țină locul și intram la lăptăria aia, îi zicea Spicul. Înnebunești, ce senzație, să pot să îmi iau cu bănuții mei cincizeciul de parizer, covrigul și sana. Linguriță, borcan de sticlă, capac din ăla de folie, covrig bun-prăjit, parizer cu gust de parizer. Mă uitam pe geam la studente, mai trăgeam cu ochiul la coadă, îmi lăsam cea mai bună bucățică la final. Apoi luam ziarul, nimic nu citeam pe drum, ca să îmi păstrez tot tortul pentru acasă. Și acasă citeam ziarul pe îndelete, de cîte două ori fiecare articol. Știam și caseta de redacție pe de rost, îmi decupam clasamentele, le lipeam într-un album, pîndeam rezultatele din tenis, atît de rare, cu știri despre Năstase și Țiriac. Doamne, ce vremuri!
Bun, și apropo de lăptăriile astea. Le schimbam. Odată mîncam la Spicul, altă dată la Miorița sau Dorna și rar la….ei, acum e acum, că nu îmi amintesc cum îi zicea la cea din piața Universității. E chiar pe actualul amplasament al restaurantului Nostalgia, că de aia am pus chestia aia în titlu. Îi zicea cumva, în sfîrșit, poate îmi amintesc cîndva (sau poate știți voi). Acolo aveau un fel de pogăcele, foarte bune la gust, dar erau scumpe și nu îmi permiteam întotdeauna. Deci astea erau locurile: Spicul-în Piața Păcii, Dorna-în actuala Piață a Unirii, Miorița-pe Eroilor și aia, al cărei nume îmi scapă, în Piața Universității. Era de vis. Chiar așa, acuma dacă i se face foame unuia, pe stradă, nu are unde intra să mănînce cu corn cu lapte și parizer. Sau nu știu eu?
PS I-am zis-o asta, ultima, amicului Pruteanu, care mi-a răspuns sec: Cum nu ai unde, te înscrii din nou la școală, la programul Cornul și Laptele
PS 1 Mă întreb ce le-o fi venit să schimbe numele piețelor. Adică de ce Piața Lucian Blaga și nu Piața Păcii. De ce Piața Unirii și nu Piața Libertății (că tot a fost un pic de Revoluție acolo), de ce Piața Avram Iancu și nu Ștefan cel Mare? Nu înțeleg.
Nostalgia, bat-o vina!
anterior
11 comentarii
pfuai, ce dor de Mioriţa m-a luat… 🙁
ps: da’ ce bătrâni suntem..
Pacii, Libertatii sint prea folosite in toate orasele pe cind Blaga si Avram Iancu au legatura cu zona noastra, Stefan cel Mare mai putin( poate numai cu Vadu si Feleacu)Eu as schimba si Piata Unirii in Piata Matei Corvin.
mor ca nu imi amintesc cum ii zicea la aia din piata universitătii. chiar nu stie nimeni?
laura, vorbeste in numele tau (hahahaha). si aminteste-ti cum ii zice la aia de pe universitatii
tinere, aia din piaţa Universităţii se numea Sana. 😀 uitarea e semn de bătrâneţe, după cum spuneam 😀
laura, esti fantastica
acum 5 minute am sunat un prieten care sta acum in londra, dar care a locuit de mic pe inocentiu micu klein, e strada care dă in Sana asta, sa il intreb cum ii spune. si acum ma pregateam sa scriu ca am aflat. esti mare, bravo, ii zicea SANA. SUPER
YEEES!! I’m still YOOOOUUUUNG!!! 😀
Ovidiu , sau alta persoana care a avut tangente sau a locuit in Sinuta , caut de multa vreme fotografii cu cartierul . m-am nascut in acest cartier , locuiesc in continuare in actualul Zorilor dar mi-e dor de imeginile vechiului Sinuta . Multumesc anticipat
In vremurile acelea jucam baschet la Scoala Sportiva iar dupa antrenament bineanteles ne opream la Dorna: un corn cu 30 de bani (ala ni-l permiteam) si un pahar cu lapte batut. Doamne, era un rasfat adevarat. Iar mama, ne aducea in drum spre casa, odata sau de doua ori pe luna, o sticla de 1 litru cu lapte batut si o paine alba de la Spicul din Piata Pacii. Mancam incet, sa ne ajunga cat mai mult pentru ca nu stiam niciodata cand va fi data urmatoare…
In pauza mare fugeam de la Șincai la Miorița pentru un pahar de lapte bătut și un corn de .25bani totul era 1 leu