Scrinul cu melancolie – amintiri despre părinţi şi copilărie

Părinţii sunt icoanele unor sfinţi cărora nu ne închinăm. Oare de ce? pentru că ne-au fost daţi să-i urmăm pe acest pământ aşa cum îşi urmează fluturul zborul – când mai înalt, când mai jos, când domol şi molatec, când iute şi încordat… Dar se întoarce meru la mireasma pe care a simţit-o întâia oară, îi dă ocol, o adulmecă, zboară şi se îndepărtează şi tot revine acolo iar şi iar… Fericiţi cei ce mai au încă părinţi în viaţă! Să poţi să spui „Sărut-mâna!” palmelor care au trudit să te facă mare… Cuvintele noastre înseamnă prea puţin pe lângă sudoarea lor… nesomnul… zbuciumul… renunţarea… Fericiţi cei ce mai pot deschide din când în când uşa casei părinteşti ca să spună – simplu – „Sărut-mâna, mamă!”, „Sărut-mâna, tată!”.

Părinţii nu au nume propriu – tu le spui simplu: „mama” sau „tata”, dar pentru tine sunt unici. Nu-ţi poţi renega părinţii cum nu poţi întoarce râul în matcă; poţi doar să-i strigi simplu cu primele vorbe pe care tot ei ţi le-au pus pe buze: mama, tata… Şi ochii lor îţi răspund blajin, cu gingăşia primelor mângâieri de care încă îşi mai amintesc nostalgic.

Mângâiaţi-i pe părinţi! Găsiţi vorbe care să le aline dorurile! Trecerea anilor le-a adăugat în cărunţeala părului toată povara trudei lor. Acum, când te ascultă învăluiţi în tăcere, au ceva din cuminţenia copiilor care-şi pun palmele în poală şi te lasă pe tine să-ţi depeni povestea… Când întrebă sfioşi câte ceva, privirea lor caută în pământ un răspuns pe care îl aşteaptă de foarte mult timp şi l-au frământat în minte de-atâtea ori, dar n-au găsit răgaz să-l împărtăşească…

Când eram copil, umerii tatii mă purtau destoinic prin cele mai tainice locuri, pe luncă, prin pădure, la grădina noastră din Dealu’ Stânii sau la salcâmii şi cireşul sălbatic din Bărăgănoaia. Iar eu stăteam ţanţoş pe umerii lui ca pe un Atlas al tuturor misterelor ce-mi vor fi dezvăluite. Coboram doar ca să beau apă de la izvor sau să-mi culeg, de pe sub tufe de măceş, frăguţele – cea mai delicioasă răsplată după o zi plină de căutări şi mirare – care-mi lăsau buzele roşii de beţia unei arome nepământene… Cu tata am bătut potecile copilăriei, printre tufe de zmeură şi murari obraznici, pe la fâneaţă, pe sub vişinii înfloriţi din fundul grădinii sau pe lângă salcâmii care te doborau cu mirosul florilor în luna mai. De-acolo, de pe umerii lui, am adulmecat întâia dată pădurea, am simţit mirosul reavăn de frunze moarte primăvara, când dă colţul ierbii şi înfloresc, nebune de albastru, brânduşele… Cu tata mergeam la coasă, alergam prin fâneţuri, ajutam şi eu cum puteam să strîngă iarba, o lăsam la uscat şi ne duceam apoi să o strângem în căpiţe… Nu ştiu când găsea energie să le facă pe toate după orele lungi de program la serviciu. Când veneau căruţele să încarce fânul era momentul meu preferat, îmi plăcea să mângâi caii şi să le dau iarbă din palmă, furam câte puţină pâine din desagă ca să-l hrănesc pe favoritul meu, un cal ţintat, cu capul drept, care fornăia încordat de câte ori mă apropiam de el, dar simţise slăbiciunea mea pentru coama lui de roib înfocat şi mă lăsa să-l mângâi pe urechi şi să-i ating buzele fremătânde cu obrajii.
Poate că n-aş fi dezgropat amintirile copilăriei (uneori, mi se face dor de mirosul merilor înfloriţi sau de părul uriaş de la geamul bunicii care mă-mbolnăvea cu petalele lui când începea să se scuture!) dacă nu şedeam aşa, cu mâna stângă întinsă, aşteptând să se termine o perfuzie care se scurge prea lent… Poate nu aş fi chemat imagini din timpuri fără de griji, când aveam puterea să iau în braţe trunchiul nucului şi să-mi lipesc fruntea de învelişul lui scorţos şi să ascult seva cum i se scurge prin capilare, dacă nu găseam acest pretext neplăcut… parcă aşa simt cum mi se scurge acum prin vene conţinutul perfuziei! Sau poate că acum am nevoie cel mai mult de o forţă care să vină din altă parte, care să mă ajute să-mi revin… Oare de ce iubim atât de mult copilăria şi de ce ne întoarcem la timpurile fericite ori de câte ori nu ne este bine? Anii frumoşi au rămas muuuuuult în urmă, iar întâmplări bune şi rele se rostogolesc şi ne aduc tot felul de provocări… de griji… de întrebări…

De fiecare dată, primăvara, când dădea maica (mama tatei) viţeii să se plimbe prin curte, îi prindeam de urechi şi-i pupam pe botic, îi mângâiam pe blăniţa alburie şi le căutam mugurii corniţelor… Tot păsăretul era în subordinea mea! … Şi Pestriţa, şi Pintenatu’, toţi puişorii neascultători care se duceau una-două în grădină şi stricau răzoarele.. Cucoşul era cam focos – uneori dădea să sară la bătaie cu ciocul, dar îl potoleam pe dată! Acum e rândul Ioanei să restabilească ordinea în cartierul înaripatelor. Când suntem împreună – eu şi fetele mele – şi mergem la mama în ogradă, aproape că nu mai simt nici o diferenţă şi mă simt la fel de copil ca şi ele… De vreo 3-4 ori ne-am jucat ”De-a v-aţi ascunselea” şi le-am arătat locurile mele preferate de pitit – nimeni nu-mi dădea de urmă! Cel mai mult le-a plăcut ascunzătoarea de sub copaie – ne-am amuzat teribil toate 3 când am descoperit-o! – acum – desigur – nu mai încăpem acolo nici una…

Făceam multe năzbâtii când eram mică, îmi plăcea să meşteresc, aşa cum îi văzusem eu pe tata şi pe unchiul Petrică odată, sâmbăta, când s-au apucat amândoi să ne facă o sanie. Nu mai scăpau de mine, ţineam morţiş să bat eu cuiele cu ciocanul, sau să dau cu rindeaua pe marginea scândurilor ca să nu mi se agaţe pantalonii de aşchiile de lemn. Păstrez şi acum sania aceea în magazie, împreună cu războiul de ţesut al bunicii, cu vârteliţa şi cu putineiul. Dar sania este prima amintire puternică a copilăriei mele… Cum mai zburam cu ea pe pârtie! Îi dădeam cu parafină pe tălpi şi aluneca pe coasta dealului ca o nălucă! Nu înţelegeau băieţii de pe uliţă de ce se duce aşa de repede sania mea şi cum de nu se opreşte în hopul de la marginea şoselei, aşa cum făceau toate celelalte sănii. Noi mergeam până departe, ne uitam să nu vină vreo maşină şi treceam cu sania pe şosea şi ne opream de-abia la puţ. De câte ori îmi reuşea isprava asta, priveam încântată în urmă şi mă făleam că n-a ajuns nimeni aşa departe. Sau mă necăjeam îngrozitor când nu mă asculta sania şi se proptea în hopul cel mare, pus anume să ne împiedice să-l trecem ca să ne protejeze de maşinile care treceau pe șosea. Când s-a rupt o stighie de la sanie m-am dus îndârjită acasă să-mi fac eu altă sanie… M-a găsit tata meşterind de zor, îi stricasem deja vreo 3 scânduri, nu prea vroiau cuiele să mă asculte şi să intre în lemnul tare fără să se îndoaie, iar tălpile nu erau aşa curbate de fel cum le făcuse unchiul pe cele de la prima sanie…

Altă dată, am vrut să sap o piscină în fundul grădinii. Îmi plăcea la nebunie apa, şi bălăceala, dar visam şi la un fel de heleşteu unde să înoate peştii şi, din când în când, să merg să mă răcoresc… La râu nu prea-mi plăcea, când mergeam la scăldat îmi era ruşine să-mi dau jos hainele în văzul lumii şi apoi… nici nu aveam unde să mă bălăcesc în largul meu, noi aveam doar o bulboană unde se duceau toţi şnapanii, nişte băieţi mult mai mari decât colegii mei, cu care nu-mi plăcea să stau, aşa că fugeam! Eram eu băieţoasă, dar nu mă simţeam bine decât printre cei pe care-i cunoşteam. Jucam fotbal cu băieţii de seama mea, din clasele primare, eu eram portarul echipei. Nici o fată nu se băga în joaca băieților, așa, ca mine… Dar aveam și cochetării de fetițe – îmi plăcea să cos, să-mi desenez modele elegante de rochii… Am reușit să-mi finalizez două  piese de vestimentație destul de sofisticate. Era totul făcut chiar de mâna mea – de la croială, surfilat, făcut pliuri, pus cordon… Mi-a ieșit ceva foarte chic, un joc de linii , un costumaș de inspirație marinărească, dar elegant și cu model ingenios. S-au minunat colegele mamei când am trecut pe la spital și m-au văzut…
Și pe mama o supăram… I-am șterpelit rochia de mireasă, bijuteriile și pantofii albi și am organizat o fabuloasă paradă de modă pe… ploaie! Am defilat – mândră de isprava mea – pe un podium de  pietriș și… noroi. Când a venit mama și a găsit rochia murdară și papucii stâlciți a rămas consternată. Nu prea înțelegea ce copil buclucaș are… . Mă ierta pentru că aveam mereu note mari și eram premianta clasei, dar nu pricepea nici în ruptul capului pornirile mele băiețești și accesele cu iz “monden”, total nepotrivite pentru o fată crescută “la țară”, obișnuită  cu răsaduri, plivit, îngrijit animale, dusă de mână de bunică la biserică, duminica… Dar, cum se zice: “așchia nu sare departe de trunchi”… Avea și mama năstrușniciile ei și-mi plăcea să o mai provoc, uneori, seara, la povești despre copilăria… eternă…

Acum, timpul a trecut. Ne-am trezit copii mari într-o altă lume, mult prea grăbită. Dar nimic nu ne împiedică să mai scotocim, când și când, în desaga copilăriei. Acolo au rămas toate visele și speranțele nerostite. Multe dintre ele s-au împlinit, altele încă mai așteaptă cuminți… E viața un carusel – trebuie să știi când să aștepți sau când să te zorești dacă vrei să prinzi trenulețul care trece grăbit pe șine…Întâmplările mele sunt pline de miez și mă aruncă mereu în situații inedite. Poate că așa ne călim, precum fierul înroșit în foc și răcit succesiv.

Camelia Manea

View all posts by Toate articolele scrise de acest autor
Citeste biografia