Cînd apar strugurașii în piață nu rezist. Nu mai au deloc gustul de-atunci, de odinioară, dar îi cumpăr ca să-mi aduc totuși aminte de grădină, de Sinuța, de o stare de bine ce nu mai e. Chiar dacă pun zahăr pe ei.
Costă 5 lei mîna asta de strugurași.
Și cam tot de 5 lei le-am povestit vecinilor mei care vînd în piață niște povești cu pești din Sinuța. Și s-au mai oprit încă doi cumpărători să asculte și ei. Atunci mi-am dat seama că mă luase valul așa că m-am oprit. Rapid, cam la introducere..
Vouă pe-aici însă pot să vă spun mai multe despre strugurașii ăștia și despre grădina copilăriei.
În grădina asta de care vă vorbesc aveam un cais, asta e clar. Încă de pe vremea aceea dădea semne de bătrînețe, poate de aceea l-au și tăiat între timp. Oricum, ne-am cam făcut treaba cu el, pentru că proprietăreasa săraca nu prindea niciodată măcar vreun kil de caise de aici. Luam tot ce se putea lua. Noi și vecinii. Și nu numai atît.
Recoltam și de la Gyelan Gyula, vecinul născut parcă bătrîn, cel pe care ne răzbunam astfel pentru că era răutăcios și ne aresta mingile de fotbal care săreau în curtea lui. Practic nici proprietăreasa noastră nici acest Gyelan Gyula nu cred că s-au obișnuit vreodată cu gustul caiselor (poate dacă își cumpărau din piață…).
Acolo, în spatele grădinii, am fumat prima dată cu Iancsi țigări chinezești, Peony, un pachet roșu, parcă…Dar acolo ieșeam și să mîncăm pîine cu unt și cu roșii luate direct din grădină, acolo aveam strugurași pe care îi toceam într-un pahar în care adăugam zahăr sau luam zmeură și o amețeam la nesfîrșit într-o cană pînă ieșea un fel de spumă, altfel bună la gust…Strugurașii însă erau Mercedesul fructelor. Aveau un gust…Sau cel puțin așa îmi amintesc eu, că aveau un gust fenomenal. Părinții noștri n-aveau știința de a face tarte sau alte chestii sofisticate din strugurașii ăștia. Îi tosăneam noi pe-acolo și ieșea ceva minunat, atîta tot.
Acolo în grădină s-a sinucis, ca să zic așa, și cîinele meu, Rex, care era legat cu lanțul (nu se știe de ce, era una dintre ideile curioase ale tatălui meu, doar era un cîine mic, nu merita un astfel de tratament…). Așa, deci cîinele ăsta foarte simpatic (pe care l-a și călcat mașina la un moment dat, și cu roțile din față și cu alea din spate, dar s-a refăcut miraculos), a sărit gardul la vecini, după o găină, dar a rămas suspendat în lanț și astfel a murit ca un prost, am zice noi acum, gîndindu-ne că ceea ce nu a reușit mașina a reușit el, dintr-o pripeală…
In curte, undeva, aveam bătătorul de covoare, unul din lemn, locul în care ne antrenam cu Iancsi la trasul la poartă. Aruncam mingea pe acoperișul magaziilor de acolo, iar mingea, cînd revenea de pe acoperiș, imprevizibil, trebuia băgată în poartă, din vole sau cu capul. Era foarte interesant…
Bine. Să mîncăm strugurașii.
r
