Cei șapte magnetici
Cînd două formații sînt inegale din punct de vedere numeric, lucrurile se complică. Asta am pățit noi azi, cînd a trebuit să jucăm 4 contra trei. Am făcut repede regulile: cum noi jucăm pînă la 12 coșuri, cu pauză la 6, am socotit că echitabil e ca un om să facă cu schimbul între cele două formații, la fiecare meci. Și cum noi jucăm trei astfel de meciuri, vă dați seama ce bine ne-am distrat, în sensul în care am avut tot timpul din lume să facem aceste permutări. Am jucat o oră și zece minute, apropo…Echipele de bază au fost așa (cu mențiunea că Luci a fost „omul de schimb”): Ilea, Tebu, Ovi, iar dincolo Rus, David și cu mine. Primul meci ne-au bătut. Adică ne-au bătut clar, fără prea multe discuții. Probabil cu 12-8, dar oricum mai clar decît ar arăta-o scorul exact.
În al doilea meci ne-am impus noi, cu 12-10, dar și de data asta se poate spune că am cîștigat mai clar decît o arată scorul relativ strîns.
În al treilea meci, aici e aici, am început noi cu un om în plus, Ilea gîndindu-se că așa o să iasă în avantaj în repriza a doua, cînd va avea un om în plus. Dar cine s-ar fi gîndit că o să conducem la pauză cu 6-0? Ilea, te-ai gîndit tu?
În consecință, cînd am rămas doar în trei, am făcut tactica. Le-am spus alor mei: e simplu, eu arunc la coș din orice poziție, voi stați sub panoul advers și una-două-trei pe care le-oi rata tot ajung și la voi. Și cam așa a și funcționat. I-am bătut cu 12-4, foarte multe dintre reușitele noastre fiind pur întîmplătoare, așa cum ne-am și propus în momentul în care am lucrat la tactică.
Orișicît, bine că i-am bătut, că Ilea ăsta e dracul gol, mai ales că n-a jucat de mult, avea chef. Noroc că n-avea rezistența cu care ne obișnuise. Traiul bun…
Cei cîțiva nuntași n-au sesizat tensiunea noastră și și-au văzut imperturbabili de claxoane și alte îndeletniciri devenite clasice în orașul nostru cu pretenții (gen urlat unii la alții, făcut poze cu doamnele mirese lipite de trunchiul cîte unui copac, așa, ca și cum l-ar fi iubind pe copac-chestie care rămîne pentru mulți dintre noi un mister…).
Iar noi ne-am văzut de repriza a treia, la terasa unde meniul e tipărit după ce se vor fi tăiat cam toți copacii din România, atît de mari și stufoase (ca și prețurile, de altfel) sînt…În orice caz, terasa cu pricina mai are o particularitate: nu cred că prinzi vreun chelner care să fi lucrat de la începutul sezonului pînă la ora scrierii acestei cronici. Cred că asta e o cerință obligatorie la angajare: să nu stea mult.
Am discutat, a venit și Raimonda, n-am bîrfit pe nimeni, ne-am văzut numai de poveștile inofensive, despre sport, viață, plante și animale.
A fost în regulă, ca de obicei.
Am vorbit și de cei trei ani de mișcare pe care o să îi sărbătorim în octombrie, dar despre asta într-o emisiune viitoare.
