Vremuri bune: Arthur, al treilea din stînga, fericit după o victorie. Ceilalați: Barbu, Miclăuș, Blag, Ilea, David și Tebu.
Am avut timp zilele acestea să mă gîndesc la Arthur. Și să încerc să-mi explic valul de solidaritate pe care l-a stîrnit problema lui (aici).
Cred că foarte mulți dintre cei care au ales să ajute s-au gîndit la modul cel mai serios că și ei ar putea păți, din senin (ca și Arthur), ceva asemănător. Nu de alta, dar Arthur nu dădea deloc semne că ar putea păți așa ceva. Te poți gîndi, într-adevăr, că și viața ta curge frumos, cu planuri, realizări și vise, pînă cînd îți apare o „pată” pe o radiografie, o „gîlmă” după gît sau altundeva, un scurt-circuit care îți dă toată existența peste cap. Și ție, și familiei tale. Și-atunci nimic nu mai contează decît sănătatea. Se duc naibii și visele, și averea și planurile de viitor, se duce tot. Te rogi să nu mori, te rogi să poți umbla din nou, să poți respira ca lumea, să poți pur și simplu să trăiești.
Apoi mai cred că simpatia pe care și-a atras-o Arthur chiar și în aceste momente, cînd nu putea vorbi (pentru că el e simpatic-foc cînd vorbește) s-a datorat faptului că prin tot ce a făcut a demonstrat calitățile lui de luptător. Nu abandonează, așa cum nu o făcea nici pe terenul de sport. Își construiește pas cu pas revenirea „în teren”, ca un sportiv care accidentat fiind știe că are de dus o luptă grea, dar e stimulat de sentimentul că la un moment dat va putea reveni din nou în joc. Și Arthur știe să facă asta. După două luni a rostit primul său cuvînt, și acesta a fost numele soției lui, Simina, cea care a lăsat totul baltă și s-a dedicat sută la sută soțului său.
În fine, pentru că tot am ajuns la familia lui Arthur, cred că lumea a fost extrem de sensibilizată de decența cu care soția sa, Simina, și în general toți aparținătorii, au ales să se comporte într-un astfel de moment crucial. Fără să implore ajutorul, s-a simțit totuși că atunci cînd viața lui Arthur atîrnă de un fir de păr familia trebuie să facă absolut totul pentru ca tragedia să nu se întîmple. Cu siguranță că Siminei i-a fost greu să facă publică o asemenea întîmplare, dar pînă la urmă a ales s-o facă, spre binele lui Arthur. Și asta nu se poate să nu impresioneze.
Necazul lui Arthur mi-a demonstrat că există oameni atît de buni încît cuvintele nu-i pot descrie. N-aș fi crezut că o să o văd pe Simina liniștită oarecum, la gîndul că problemele materiale legate de spitalizarea lui Arthur sînt rezolvate deocamdată și că poate să se dedice exclusiv îngrijirii lui, fără a mai avea și aceste apăsări.
Toți oamenii care au făcut pentru Arthur gesturi mici sau mari, dar utile, au toată considerația mea. Visul meu (că tot vorbeam la început despre vise) e ca Arthur să fie în stare să le mulțumească. Atunci vă veți da seama că gestul vostru n-a fost în zadar, ci s-a îndreptat către un băiat extraordinar.
Bătălia lui Arthur nu s-a încheiat, așa cum sper că nici bunăvoința voastră de a-l ajuta nu s-a oprit aici.
Îl așteptăm pe Arthur lîngă noi.
1 comment
Doamne-ajută!