Venind dinspre București spre Cluj un drum spre Păltiniș nu se prea înscrie în rută. Dar cînd voci interioare îți șoptesc „urcă la Păltiniș, intră la schit, știi tu de ce…” n-ai cum să reziști. Sînt 23 de grade afară, vezi tăblia cu Sadu, știi că dacă o iei la stînga în 35 de minute ești sus, la schit. „Hai s-o facem și pe asta” le răspunzi vocilor care așa se potolesc. Te complici un pic prin Cisnădie și Cisnădioara prin care altă dată treceai fără să gîndești, atît de firești erau curbele. Acum te complici pentru că se refac drumurile și ceea ce înainte era floare la ureche acum e un labirint. Unul parcă înadins făcut să te-oblige să renunți la drum. Dar nu renunți, că ai un plan deja.
Începe, dintr-o dată, să plouă. Dar nu așa, în joacă, ci serios. Nu prea vezi drumul, se-ntunecă, deși e puțin după amiază. Semn, îți zici, din nou, să te oblige să faci drumul întors.
Dar ai un plan, te ții de el.
Gata, ai ieșit din pădurea aceea minunată de dinainte de a intra pe Drumul Dumbrăvii, acolo, aproape de Muzeul Satului. Deja știi totul pe de rost. Știi că nu mai ai mult și vezi minunata biserică de pe dreapta și apoi tăblia cu Poplaca, satul în care ai intrat pe vremuri și i-ai cunoscut oamenii.
Plouă infernal.
Și totuși atît de frumos. Iar cînd intri în Rășinari deja nu te mai gîndești la nimic, pentru că intri în „protocol”, că doar „l-ai semnat” de mai bine de 30 de ani: prima oprire e la Baciul Bucur, despre care am mai scris noi pe aici.
A murit acum doi ani dar „stația” ta are numele neschimbat, Baciul Bucur. Și cumperi brînză de la soția lui. Și faci schimbul de actualități, cît să te încarci cu vorbele ei rostite în graiul acela nepereche al sibienilor din Rășinari. Dulce.
Dar iei brînză sărată. Telemea. Că-i cea mai bună din lume.
Știi ce urmează, și mașina știe, merge singură. Urmează mica alimentară, altă oprire, să saluți și să cumperi ceva, orice. Înghețată? Înghețată să fie, că merge cu vremea, că între timp s-au făcut doar 6 grade afară. Alimentara e mică, oamenii ei sînt mari. Și dacă te uiți bine pe rafturi, acolo e cam tot ce poate cere un om ca să nu moară de foame și de sete. Te și gîndești că e destul pentru un om ce-i în alimetara aia.
Bine, să urcăm, că știm noi ce știm.
Plouă în continuare. Tare.
Și e frig de întinzi mîna spre bancheta din spate să-ți iei o haină mai groasă.
Serpentinele, dada, serpentinele, cu minunatele delimitări din piatră de pe marginea drumului. Nici nu trebuie să fii atent la drum, mașina merge singură, a mai fost pe acolo. Tu uită-te la copaci și gîndește-te doar la curba aceea „finală”, de pe culmi, acolo unde o să vezi cerul. Acolo un copac solitar e cel care te-anunță că după el e Cerul, poți coborî să privești hăul-cerul-hăul-cerul, cîte minute vrei tu, nu-i problemă.
Bine.
Mai departe, spre Izvorul Tămăduirii. „Coboară, ia apă într-o sticlă”, se pornesc din nou vocile. Bine, cobor, iau apă într-o sticlă. Gust. E bună de tot.
Se vede pilonul stației Păltiniș, se vede. Hai mai departe.
Ajungi la schit. Intri, îți spui acolo, șoptit, ce-ai de spus (se cam împlinește. știi bine), că de aia ai venit, și ieși din bisericuță.
Nu că ai fi stat mult, dar totuși ai stat cît să se întîmple o mică minune: nu doar că nu mai plouă dar a și ieșit soarele. Iar cînd ajungi la mașină și mai faci cîteva sute de metri constați că sînt 18 grade. Cum, că parcă erau 6…Da, dar ești la Păltiniș, deci orice se poate aici, așa că nu te mira.
Iar cînd ajungi în Sibiu sînt iarăși 23.
A fost așa, un drum prin anotimpuri. Și prin timpuri, că doar ai avut la ce te gîndi trecînd în revistă amintirile a peste 100 de drumuri pe care le-ai mai făcut aici. Imagini și oameni ți-au trecut prin mintea aia care părea acapartă doar de ideea de a ajunge la schit pentru a spune tu cuvintele alea șoptite.
Hai că n-a fost rău. Cît să fi trecut? Două ore.
Ce-s două ore cînd de fapt n-ai pierdut vremea. Ai călătorit în timp, înapoi, apoi te-ai întors în prezent. A fost o călătorie prin două anotimpuri. Ca-n viață.
