Sigur că e vorba despre duminicile din copilăria mea, cele pe care le uram pentru că mi se spunea că n-am voie să mă prea joc pentru că trebuie să mă pregătesc pentru școala de luni, să încep cu bine săptămîna. Urăsc și-acum expresia asta, „să începem cu bine săptămîna”, așa cum urăsc, pe cale de consecință, și zilele de luni.
N-am înțeles de ce nu poți termina săptămîna cu bine în loc s-o începi cu bine…
Dar să nu ne complicăm, mai bine să revenim la firul roșu al povestirii.
Așadar, duminicile din vremurile alea erau așa:
Cică puteam dormi mai mult. Și-atunci începea un fel de concurs între membrii familiei, care poate dormi mai mult. Înnebuneam, că în loc să pot ieși naibii la joacă, pe teren, trebuie să mă prefac că…dorm mai mult. Nu se știe de ce, se presupunea că duminica e făcută doar pentru asta, pentru a-ți reîncărca bateriile, să poți munci mai cu spor începînd de luni…
După aia făceam un drum pînă pe Moților, adică foarte departe pentru mine, să umplu sifoanele (sper să nu greșesc, dar așa țin minte, că acolo era deschis duminica). Ca și cum ar fi fost și sărbătoarea sifonului duminica. Un drum plictisitor, cu niște fiare și sticle atîrnînde după mine, o imagine pe care o detestam: un copil cărînd obiecte goale într-o direcție și pline în alta.
Trăgeam de timp cît puteam cu acțiunea asta, noroc că-l trimiteau și pe Iancsi cîteodată în aceeași misiune. Dar mai rar, că ăștia ai lui mergeau în excursie duminica, nu ca noi care trebuia să ne încărcăm bateriile pentru o nouă săptămînă.
După aceea începea masa. Aia de duminică, adică pireu de cartofi și friptură de pui sau de porc. Mai întotdeauna asta. Supa era cînd cu tăiței cînd cu găluște, friptura era cînd de porc, cînd de pui. Masa asta era la capitolul realizări, pentru că pe-atunci în afară de cartofi și tăiței, cu restul era cam greu…
Și uite-așa iar se făcea de încărcat bateriile, adică de dormit de-amiaz…Asta chiar c-o uram. Să stai în pat, așa, cu orele, ca să te odihnești. La ce naiba să te odihnești?
Și-apoi urma faza cu uitatul la televizor. Cum ăia nu dădeau nimic în restul săptămînii, duminica te răsfățau și trebuia să te uiți la cîte un serial rusesc pe bază de spioni care-i nenororceau pe nemți (plus o idilă cu secretara lor, bonus) sau la „Linia maritimă Onedin”, un film mai plictisitor decît ar sugera chiar și numele lui.
Seara venea la noi Babi neni și ne aducea vargabales sau cremeș (că noi nu prea eram cu prăjiturile), stătea un pic în povești, mai un televizor (o oră-două), și gata, la somn, că vine ziua de luni și trebuie să începem săptămîna cu bine.
Nici nu mă mir că din toată copilăria mea nu rețin decît momentele de la joacă, de la terenul de sport, de la competițiile cu Iancsi tot pe bază de sport. Cum nu mă mir că muream pe teren în rest, probabil ca o revanșă pentru duminicile astea în care îmi încărcam prea bine bateriile.
În rest, mie nu mi se pare că mi s-a întîmplat nimic interesant în copilărie.
