Magda Jerebie, cea mai bună jucătoare din România din toate timpurile…

Magda Jerebie este un nume imens în sportul românesc.

Ca sportivă a ajuns pe culmi. Ca antrenoare, s-a desăvîrșit și a demonstrat calități deosebite. O preocupa soarta fiecăreia dintre elevele sale, încerca să intre cu mintea sa în mintea lor, mă mai consulta şi pe mine, mă întreba cum mi se pare cutare, ba cutare, erau plăcute aceste discuţii.

Iubește Clujul şi Universitatea, iubește oamenii care au ajutat clubul şi îl diviniza pe Nicolae Martin.

Iubea atmosfera din sală, simţea sala ca nimeni alta (şi în vremea când juca şi în cea în care antrena aici).

Magdalena Jerebie era la curent cu noutăţile din bas­chet, se documenta şi reuşea, ca antrenoare, să predea de multe ori lecţii într‑o lume a bărbaţilor (cea a antrenorilor). Făcea asta natural, aşa cum şi juca. Şi când a câștigat meda­li­ile de argint cu U Cluj, după 5 meciuri cu un Târgoviște foarte puternic, a făcut‑o având în teren mai multe junioare. Una dintre ele, Gabi Mărgineanu avea 16 ani iar acum este printre cele mai bune jucătoare ale Europei.

Magda s‑a întors în Braşovul ei natal, aproape de soţul său, mare jucător de handbal, omul la care ţine mult şi cel care a trecut elegant peste o serie de probleme medicale care pe alţii i‑ar fi îngenuncheat.

O familie de sportivi, de luptători.

Şi tabloul este completat de fiul lor, un excepţional tânăr handbalist care, din păcate, datorită unei atitudini de dezinteres faţă de el din partea alor noştri federali, a ajuns să se consacre în Ungaria, unde este tratat pe măsura talen­tului său.

Magdalena Jerebie rămâne una dintre marile doamne ale sportului românesc, respectată pe toate meridianele, cunoscută peste tot în lume, o femeie demnă, mereu cu capul sus, o învingătoare, o profă!

Magdalena Jerebie este şi a noastră, a clujenilor, şi de aceea sunt mândru să fie parte a acestui cerc select, Super­campionii.

• · ·

Data naşterii: 13.01.1963, Sâncrăieni, jud. Harghita

Zodia: Capricorn

Înălţime: 1,81 m

Studii:

Liceul „Electroprecizia” Braşov

Facultatea de Chimie Industrială Cluj‑Napoca, promoţia 1987

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport „Bogdan‑Vodă”, Cluj‑Napoca.

 

Activitate sportivă:

• 3 titluri de campioană naţională la minibaschet cu CSŞ „Braşovia”
• multiplă campioană naţională la cele trei categorii de vârs­tă ale junioarelor între 1974‑1981
• 5 titluri de campioană naţională cu Universitatea Cluj
• câştigătoare a Cupei Israelului cu „Lachen Ramat Hasharon” în 1991
• vicecampioană a Israelului în 1991, cu aceeaşi echipă.

 

A participat la:

• 3 campionate europene de junioare
• 5 campionate europene de senioare

 

A jucat în:

• Cupa Campionilor Europeni cu Universitatea Cluj
• Cupa „Liliana Ronchetti” cu Universitatea Cluj, „Voinţa” Braşov şi „Lachen Ramat Hasharon”. Cu ultima echipă a ajuns între primele 8 formaţii ale Europei.
• s‑a situat pe locul 2 în clasamentul coşgeterelor la Campio­natul European din 1983 (Ungaria) şi 1985 (Italia).
• a fost selecţionată de 2 ori în echipa Europei.
• a fost declarată de 10 ori cea mai bună baschetbalistă a României.
• a câştigat de 8 ori Trofeul Eficacităţii oferit de ziarul „Sportul”. Recordmană a Campionatului României cu 1.111 puncte înscrise într‑o singură ediţie.
• A apărat culorile echipelor:
  • “Voinţa” Braşov între 1978‑1981 şi 1987‑1991
  • “U” Cluj între 1981‑1987
  • “Lachen Ramat Hasharon” între 1991‑1993
  • “Fartec” Braşov în ediţia 1993‑1994

 

Activitate profesională:

• antrenoare la CSŞ „Braşovia” între 1993‑2000 (cu care a obţinut locul 3 în ediţia 1999)
• antrenoare secundă la „Fartec” Braşov între 1994‑1999 (cu care a obţinut locul 3 în campionatele 1996 şi 1997)
• antrenoare secundă a lotului naţional de senioare al României din 1998
• antrenoare principală la „U” Cluj din ianuarie 2000
• antrenoare categoria I
• maestră a sportului din 1981
• maestră internaţională a sportului.

… în tribuna VIP a Sălii Sporturilor

„Horia Demian”, prin 2001 …

 

O pasiune, un talent şi un suflet uriaş

Dialogul meu cu Magdalena Jerebie s‑a înfiripat destul de greu, datorită unei oarecare „răceli” a antrenoarei în rela­ţia cu presa, cauzată de o serie de episoade neplăcute din trecutul apropiat. Pe măsură ce evoluam cu materialul însă, am înţeles că interlocutoarea mea este, pe lângă o personali­tate sportivă de prim rang, o persoană cu totul specială, de o nobleţe sufletească ieşită din comun. Caracter puternic, Magdalena Jerebie face parte din categoria oamenilor, puţini la număr, care se călăuzesc în viaţă după principii solide, compromisul neavând loc niciodată în viaţa ei. Pasiunea pen­tru baschet a Magdei este enormă, cuvintele nefiind suficien­te pentru a vă demonstra că dragostea sa pentru acest sport este fără egal.

Magdalena Jerebie a fost ani de zile portdrapelul bas­chetului feminin românesc, o jucătoare cu calităţi excepţio­nale, un adevărat fenomen, cum a declarat, în 1990, Bruce Levi, cel mai mare manager din baschetul feminin interna­ţional. Anii cei mai frumoşi din cariera sportivă i‑a petrecut la Cluj. Climatul propice marii performanţe existent în Cluj a motivat‑o o dată în plus în anii debutului său la acest club, aici existând o echipă fantastică, şlefuită de pe margine de eternul maestru, care va rămâne prof. Nicolae Martin. În 1981, când Magda a ajuns la Cluj, ea a trebuit să‑şi găsească locul într‑o formaţie care era campioana naţională en‑titre, într‑un oraş a cărui tradiţie în baschet era una de top. Acest lot de superjucătoare era reprezentat de baschetbaliste precum Doina Prăzaru‑Mathe, Anca Floare, Dana Mangu, Viorica Moraru‑Jurcă, Mariana Merca‑Bagiu, Gheorghiţa Bolovan. Având aceste exemple în faţă, Magda a trebuit să se autodepăşească, pentru a se putea integra într‑un colectiv pentru care înalta performanţă devenise un adevărat cult.

Dar să o luăm cu începutul…

 

– Cum e cu primii pași, Magda?

– În 1970, pe când eram în clasa I, pot să spun că părinţii mei intraseră într‑o adevărată panică în ceea ce mă priveşte. Din cauză că făcusem o adevărată pasiune pentru dulciuri, eram cam dolofană, iar de ascultătoare nici vorbă. Eram ceea ce se cheamă un copil rău, cam băieţoasă, dar la şcoală învăţam bine. În clasa a V‑a, când antrenoarea Octavia Şimon le‑a propus părinţilor mei să mă lase la baschet, aceştia şi‑au dat acceptul imediat, sperând că sportul îmi va canaliza pozitiv energia şi comportamentul meu se va îndrep­ta. După ce am început baschetul, notele mele la învăţătură au scăzut, astfel că mama mi‑a interzis să mai merg la antrenamente. A urmat un trimestru în care, deşi nu mai făceam sport, notele au stagnat, aşa că părinţii nu au putut pune pe seama preocupărilor mele extraşcolare acest uşor regres. Drept urmare m‑au lăsat din nou la sală, iar satisfacţiile nu au încetat să apară. Baschetul mi‑a ordonat din primul moment viaţa şi rezultatele la şcoală s‑au în­dreptat în paralel cu progresele pe plan sportiv. Am ajuns la CSŞ „Braşovia” unde am lucrat sub îndrumarea prof. Roşu, cu trei antrenamente pe zi până în 1975, când acesta a plecat pentru doi ani în Alger.

Vacanţele mele erau cu totul speciale: mi le petreceam la Sâncrăieni, la bunici, doi oameni la care am ţinut enorm. Zo­na deosebită, cu peisaje de poveste, dragostea cu care eram înconjurată de aceşti oameni atât de dragi mie, îmi umpleau sufletul de bucurie. Am să regret toată viaţa dispariţia lor, mai ales că în momentele acelea am fost întotdeauna plecată în vreun turneu, neputând să‑i conduc pe ultimul lor drum. În familia noastră tradiţia a jucat un rol primordial, lucru ce s‑a întipărit adânc şi în conştiinţa mea. Familia reprezintă pentru mine foarte mult. Aşa am fost crescută, în acest spirit care îţi spune că aparţii cuiva, că ai anumite particularităţi care te individualizează faţă de alt grup. Deşi tatăl meu a fost un om sever, între noi neexistând drăgălăşenii exagerate, eu am simţit mereu dragostea lui. Părinţii mei au dorit să‑i depăşesc ca şi condiţie socială, să dau tot ce am mai bun din mine, să se poată mândri cu realizările mele. Eu am încercat să nu îi dezamăgesc niciodată şi fiecare succes pe care l‑am obţinut în anii care au urmat le era dedicat, în taină, în primul rând lor. Am simţit mereu cum dragostea lor mă în­conjoară şi mă protejează în toate situaţiile în care m‑am aflat.

După ce am traversat toate treptele junioratului, cu rezultate pe care cartea mea de vizită le recomandă, am debutat la senioare în 1978 la „Voinţa” Braşov. Este anul în care echipa a terminat pe locul 4, dar impactul cu jucă­toarele mai în vârstă decât mine a fost unul destul de dur. Eu aveam doar 15 ani şi, în afara terenului, le arătam un respect deosebit. Când intram însă pe teren, uitam de toate. Aveam încă de pe atunci un stil propriu care îmi dicta să „merg direct pe coş” (cum spun baschetbaliştii), fără „floricele”. Cole­gelor mele, Camelia Petric, Doina Eftimie, Liliana Nanu (titulare de drept), nu le eram aghiotantă, ci partener egal. Prin acest fel al meu de a fi le‑am câştigat în timp respectul ajungând până la urmă să ne înţelegem foarte bine. Ţin minte un episod în care una dintre „senatoarele” de drept mi‑a cerut să îi spun: „Sărut mâna, doamna profesoară”, crezând că am să sufăr şi am să mă umilesc în acest fel. Dim­po­trivă, din acel moment de fiecare dată când ne întâlneam în vestiar îi spuneam aceste cuvinte, stârnind hohote de râs printre celelalte coechipiere. Până într‑o zi, când mi‑a spus: „Ajunge, te rog spune‑mi pe nume, pentru că râde toată lumea de mine”. Aşa am reuşit să răstorn o situaţie care la început părea să‑mi fie nefavorabilă.

În anul 1978, la un turneu în Olanda al echipei naţionale de senioare a României, am fost cooptată şi eu în lot, fiind mezina echipei. Împreună cu o altă junioară valoroasă, Angela Similea (1,90 m), am împărţit o cameră de hotel dotată cu toate facilităţile. Una dintre veteranele echipei, al cărei nume nu mai are acum rost să‑l dezvălui, într‑o seară ne‑a luat pur şi simplu televizorul. În momentul în care i‑am cerut explicaţii, răspunsul ei a fost de genul: „Tu să taci, eşti un nimic, nu ai niciun drept”. Pe toată durata turneului am jucat foarte bine, astfel că înaintea ultimului joc această jucătoare a venit la mine cerându‑şi scuze şi rugându‑mă să nu pun la suflet comportamentul ei. Atunci mi‑am dat seama că, prin munca mea de pe teren, mi‑am câştigat ceea ce ea numea „drepturi”. A fost felul meu de a demonstra că sunt cineva, iar momentul în care am devenit titulară în lotul României de senioare a fost cel în care am realizat că bas­chetul este cartea mea de vizită cea mai preţioasă de acum încolo. Micile răutăţi nu le‑am pus la suflet, chiar mă distra faptul că, deşi eram în primele cinci din echipa naţională, eu până prin 1981 căram apa şi mingile înaintea meciurilor.

În anii 1980 şi 1981 am fost declarată cea mai bună junioară a ţării, o mulţime de antrenori „curtându‑mă”, pen­tru a face parte din loturile pe care aceştia le conduceau. Cel mai descurcăreţ a fost prof. Nicolae Martin, care a atins coarda mea sensibilă, respectiv părinţii. Dânsul a venit la noi acasă, a discutat pe îndelete cu ai mei garantându‑le că, la Cluj, voi avea locuinţa mea, un loc de muncă şi intrarea la facultate asigurată. Clubul Universitatea mi‑a pus la dispo­ziţie profesori universitari cu care m‑am pregătit intensiv pentru admitere, ţinând cont că eu petrecusem aproape doi ani în cantonamente lungi, pierzând astfel contactul cu şcoala. Intrarea mea la Facultatea de Chimie Industrială din Cluj s‑a produs în 1983 când recuperasem deja la toate materiile, astfel că am fost admisă „pe bune”. A fost o mare victorie pentru mine, datorită faptului că am învins astfel prejudecăţile legate, în general, de… IQ‑ul sportivilor.

− Hai să facem referire la perioada pe care ai pe­trecut‑o în oraşul Cluj, fiind părtaşă la succesele notabile ale „Universităţii”.

− După ce domnul Nicolae Martin a reuşit să perfecteze transferul meu, mi‑am făcut debutul la „U” Cluj în anul 1981, jucând alături de noile mele coechipiere: Prăzaru – Mathe, Anca, Jurcă, Bolovan, Merca – Bagiu. A fost un an extraor­dinar de greu pentru mine, din mai multe motive. Unul dintre acestea era faptul că mă simţeam foarte obosită, pentru că acuzam solicitările anilor precedenţi, plini de convocări, atât la lotul naţional de junioare, cât şi la cel de senioare, în paralel cu activitatea de la fostul meu club „Voinţa” Braşov. Alt motiv l‑a constituit cel legat de atmosfera foarte proastă care s‑a creat în jurul meu la Braşov, unde antrenorul de pe atunci le‑a interzis fetelor să mai vorbească cu mine, catalo­gându‑mă drept „trădătoare”. Al treilea motiv, lesne de înţe­les, a fost cel legat de acomodarea mea la Cluj, unde lipsită de cea mai bună prietenă, Camelia Hînda, mă simţeam foarte singură. Locuiam în cartierul Gheorgheni şi singurul drum pe care îl făceam zilnic era cel dintre casă şi sală. Viorica Jurcă a fost prima care m‑a ajutat să trec peste acest impas, apoi Gheorghiţa Bolovan, ca mai apoi să mă înţeleg bine cu toate celelalte fete.

Pe vremea aceea, Universitatea avea echipă şi în Divizia „B”, astfel că lotul care evolua în „A” era mereu împrospătat. Din formaţia de pe atunci făceau parte Heidemarie Schuster (venită de la Mediaş), Virginia Popa, Anemarie Kirr, Elisabeta Czegledi (de la Arad), Elena Szinkievics şi altele. În 1982 rămân la echipa din vechea gardă doar Mariana Bagiu (căpi­tanul echipei), Viorica Jurcă şi Gheorghiţa Bolovan. A fost anul în care s‑a realizat o simbioză în cadrul echipei care a permis abordarea anilor competiţionali următori cu o încredere şi o maturitate superioare.

− În anul 1983 ai participat la meciurile din campio­nat cu „U” Cluj, la Universiada de la Edmonton cu repre­zentativa studenţească, la Campionatul European cu echipa naţională şi toamna, la campania de calificare în tururile superioare ale Cupei „Liliana Ronchetti” cu echi­pa clujeană. Ai făcut faţă cu succes acestui adevărat tur de forţă, reuşind prin ambiţia care te caracterizează să te impui drept o jucătoare de super‑clasă.

− La „Universiadă”, echipa noastră a reuşit o performan­ţă unică, aceea de a învinge în meciul din grupa „B” echipa SUA, acest rezultat fiind până în ziua de azi singular în istoria confruntărilor româno‑americane la nivel de repre­zentative. Celelalte două învinse ale româncelor în grupă au fost RFG şi Franţa. În semifinale, fetele noastre au trecut de China, o altă echipă foarte puternică. Finala a opus, din nou, România – SUA, dar de această dată româncele au trebuit să se recunoască învinse, deşi începuseră foarte bine meciul.

 Oricum, după locul 3 din 1981 la „Universiada” de la Bucureşti, acest loc 2 a venit ca o încununare a eforturilor conjugate ale sportivelor şi antrenorilor care au contribuit la această performanţă. Colectivul tehnic al lotului a fost con­dus de Nicolae Martin, secund era Gabriel Năstase, iar antre­nor coordonator George Chiraleu, un foarte controversat personaj al baschetului românesc al acelor ani. Ziarele vremii au adus un elogiu muncii din centrele de copii şi juniori, adevărate pepiniere pentru echipa naţională. Reputatul publicist D. Stănculescu amintea într‑un articol din „Sportul” din 22.08.1983 meritul incontestabil al antrenorilor Gheorghe Roşu de la Braşov (de unde s‑au lansat Magdalena Jerebie şi Camelia Solovăstru‑Hînda), Cornelia Mircioiu, Constantin Dinescu (ambii de la Bucureşti), Horia Pop (de la Cluj), Marieta Madler (de la Mediaş) şi Ecaterina Vancsa (de la Sfântu Gheorghe).

 

Acum se impune un respiro…

În luna septembrie a aceluiaşi an, la Miskolc, în Ungaria, lotul naţional feminin s‑a clasat, în final, pe locul 9, o contra­performanţă având în vedere premisele considerate a priori favorabile unei comportări merituoase. Singura conso­lare a reprezentat‑o rezultatul Magdei care a fost declarată printre cele mai bune jucătoare ale turneului, fiind, totodată, şi a doua coşgeteră a Campionatului European. Pentru cei inte­resaţi am să prezint fişa tehnică a Magdei de la această competiţie:

• a jucat 268 de minute din 280 posibile;
• a înscris 159 de puncte;
• recuperări ofensive: 32;
• recuperări defensive: 42;
• mingi câştigate: 16;
• mingi pierdute: 10;
• procentaj aruncări libere: 84%;
• aruncări din acţiune: 47%;
• contraatacuri: 100%;

Sunt performanţe greu de atins, care pot stârni şi azi invidia multor baschetbaliste.

Un intermezzo despre echipa de aur a Universităţii

În octombrie 1983, fetele de la „U” au debutat în Cupa „Liliana Ronchetti”, primul meci fiind unul de „şoc”, în com­pania echipei italiene „Ahena PU” Cesena, reprezentanta unui baschet clasat pe locul 5 la Campionatul European din Ungaria. Această dublă manşă a fost una de scenariu de film, calificarea noastră fiind hotărâtă de un coş de 2 puncte, urmat de o „liberă” înscrisă în ultimele secunde ale meciului. Acest lucru se întâmpla în deplasarea de la Cesena, autoarea „isprăvii” fiind Gheorghiţa Bolovan, la scorul de 57‑62. Meciul s‑a terminat 60‑62, dar cum la Cluj fetele noastre au învins cu 79‑75, s‑a reuşit o calificare a cărei importanţă merită men­ţio­nată, dovedindu‑le jucătoarelor că se poate mai mult, lucru care peste puţin timp avea să se confirme din plin. Magda a înscris în cele două partide 62 de puncte, având pro­centaje incredibile, făcând dovada unor calităţi impresionan­te pentru o jucătoare din România.

Domnul Mircea Ion Radu, reputat publicist de sport clu­jean, îşi făcea, cu această ocazie, „încălzirea” pentru anii de vârf care au urmat, prezentând în presa locală atât infor­maţii amănunţite premergătoare meciurilor, cât şi cronici pertinente despre evoluţia echipei noastre. Folosind unul dintre materialele dânsului drept „document” pentru evo­carea acestei perioade, am să vă fac cunoscut lotul „Universităţii” de pe atunci: Gabriela Mărginean, Mariana Bagiu, Anemarie Kirr, Virginia Popa, Heidemarie Schuster, Carmen Costanaşiu, Susana Sandor, Gheorghiţa Bolovan, Elisabeta Czegledi, Magdalena Pall‑Jerebie, Gabriela Kiss.

În 1984 încep să apară la Universitatea tinerele jucătoa­re Aurora Dragoş (pe care N. Martin, în meciul de debut, a introdus‑o direct printre titulare), Tünde Enyedi, o baschet­balistă care mai târziu va juca un rol important în angre­najul echipei şi Ildiko Manasses. Magda a câştigat în acel an, pentru a patra oară consecutiv, „trofeul eficacităţii” cu 1.093 puncte, iar echipa un nou titlu naţional, devansând eternele rivale „Voinţa” şi „Olimpia” Bucureşti. Asociaţia Presei Sportive a publicat rezultatele anchetei care a stabilit cei mai buni sportivi ai anului, pe locul 10 găsindu‑se Magdalena Pall‑Jerebie, performanţă remarcabilă pentru o jucătoare care aparţine unui sport de echipă. Pentru cei ce îşi mai amin­­tesc de acei ani, redăm câteva nume sonore care au făcut parte din acel clasament: Anişoara Cuşmir (atletism – locul 1), Ecaterina Szabo (gimnastică – locul 2), Margareta Mureşan (şah – locul 4), Carmen Bunaciu (înot – locul 6).

Anul 1985 este unul de vârf pentru baschetul feminin clujean. Pe lângă titlul naţional, cu a cărui câştigare fetele ne obişnuiseră, s‑a pornit o campanie europeană ce va fi încunu­nată de evoluţii entuziasmante în Cupa Campionilor, culmi­nând cu victoria din meciul cu „Primigi” Vicenza, partidă magică a „Universităţii”, pe care cei care au urmărit‑o nu o vor uita niciodată.

Tradiţia participărilor în CCE exista, în urmă cu 2 ani „U” ajungând până în grupele semifinale, unde cu două victorii şi 4 înfrângeri a trebuit să se mulţumească cu locul 4, dar până la această clasare să nu uităm că s‑a trecut de 2 tururi eliminatorii. Apoi exista şi evoluţia din 1983 în Cupa „Liliana Ronchetti” cu acea victorie de calibru în faţa echipei din Cesena.

Traseul din acel an a avut ca primă referinţă „dubla” cu „Tungsram” Budapesta, unde în deplasare am pierdut cu 66‑84. Returul de la Cluj a fost fantastic, „U” câştigând cu 86‑61 şi cu un total de 152‑145 calificându‑se în sferturile de finală. Menţionăm că echipa maghiară fusese semifinalistă în ediţia 1983‑1984 a CCE şi finalistă în 1980‑1981 a Cupei „Liliana Ronchetti”. În sferturi, după două înfrângeri „afară” cu „Primigi” şi „Levski Spartak” Sofia, fetele înving la Cluj „Partizan” Belgrad cu 87‑71 şi „L.S.” Sofia cu 85‑77, dar isto­rie face întâlnirea‑revanşă cu „Primigi” Vicenza. La aceasta din urmă evoluau 2 sportive din SUA (Jenice Lawrence şi Trudi Lacey), alături de componente ale reprezentativei Italiei, precum Lidia Gorlin, Mara Fullin, Valentina Peruzzo şi Catarina Pollini. A fost 4‑4 în minutul 6, 22‑22 în minutul 16, 49‑49 în minutul 26, 64‑70 în minutul 37. Din acel moment 5‑ul nostru face un pressing nebun pe tot terenul, Enyedi, Manasses, Dragoş, Misăilă şi Pall‑Jerebie smulgând mingile adversarelor. Când mai erau doar 45 de secunde Enyedi a câştigat o minge importantă, înscriind apoi 2 coşuri conse­cu­tive ale unei victorii istorice. Asistenţa cifrată la aproximativ 3.000 de spectatori, care a umplut până la refuz Sala Sporturilor „Horia Demian”, a fost martora unui baschet de cel mai înalt nivel, cum de puţine ori o echipă românească l‑a prestat. Deşi s‑au câştigat toate meciurile de pe teren pro­priu, prin jocul rezultatelor nu s‑­a reuşit, din păcate, clasarea pe unul dintre primele două locuri care asigurau prezenţa în semifinale. Din echipa care a reuşit acele performanţe deose­bite în acel an au făcut parte, pe lângă cele 5 baschetbaliste amintite mai sus, Gabriela Kiss, Susana Sandor, Virginia Popa, Gabriela Mărginean, Maria Vigh, Margareta Vereş, Mariana Bagiu (care a jucat doar în meciurile cu „Tungsram”), precum şi „împrumutatele” Mariana Bădinici şi Melania Lefter de la „Olimpia” Bucureşti.

Tot în anul 1985, Magda este prezentă cu echipa naţio­nală la Campionatul European din Italia (Treviso şi Vicenza), unde am ocupat locul 9. Sportiva clujeană a repetat perfor­manţa din Ungaria, reuşind din nou să se situeze pe locul 2 în clasamentul coşgeterelor. După această competiţie, ea a fost selecţionată în echipa Europei care a desfăşurat două meciu­ri, unul în Italia, celălalt în Bulgaria, ocazionate de retrage­rea din activitatea competiţională a două dintre cele mai valoroase baschetbaliste ale Europei: Sandra Sandon şi Penka Stoianova. Magda s‑a bucurat de această onoare după Mariana Bădinici, care a fost, la rândul ei, prezentă în echipa Europei în 1976 şi 1978. Alte sportive clujene prezente în lotul naţional deplasat în Italia au fost Gabriela Kiss, Susana Sandor, Paula Misăilă (venită de la „Chimistul” Râmnicu‑Vâlcea). În acel an Universitatea Cluj a câştigat pentru a patra oară în ultimii 5 ani, şi pentru a şasea în ultimii 32 de ani, Campio­natul Naţional. Pentru Magda, anul 1985 a avut conotaţii aparte.

 

… revenind la Magda …

– Ce‑a fost anul 1985 pentru tine, Magda?

− Eu păstrez în memorie acel an, în primul rând pentru că atunci m‑am căsătorit cu George Jerebie, handbalist la Clubul „Dinamo” Braşov. Pe lângă această mare bucurie, viaţa mi‑a rezervat şi încercări dificile pe plan personal. Exact în perioada „Primigi”, mama mea a avut mari proble­me de sănătate, fiind la un moment dat la un pas de moarte. Atunci m‑am folosit pentru prima dată de (re)numele meu, apelând la „tovarăşii” de la partid pentru a înlesni transferul mamei mele de la Spitalul Braşov la o clinică din Cluj, pentru a beneficia de o îngrijire medicală foarte bună. Rămân recu­noscătoare mereu profesorului Decuseară pentru efortul pe care l‑a făcut pentru însănătoşirea mamei mele.

Vreau să amintesc acum şi aportul unor oameni deose­biţi care, prin sprijinul pe care l‑au acordat echipei noastre, şi‑au adus aportul la acele rezultate notabile. Este vorba de directorul Societăţii Avicola, dl. Sechel, care ne asigura o masă de prânz atât de consistentă, încât aveam ce mânca şi la cină. Apoi trebuie menţionate meritele domnului doctor Proinov care ne‑a ajutat în rezolvarea tuturor problemelor medicale, precum şi ale domnilor Remus Cîmpeanu şi Paul Olteanu, la care apelam de fiecare dată când aveam vreun necaz. Nu în ultimul rând ne‑am bucurat de sprijinul domnului Graţian (directorul Trustului de Construcţii) şi domnului Lupău (de la aceeaşi instituţie). În acea perioadă ni s‑au creat toate condiţiile pentru a ne simţi cu adevărat profesioniste. Exista un autocar care ne aducea la antrena­mente, apoi la masă, ca în final să ne conducă pe fiecare în parte acasă. Apoi starea de emulaţie care a cuprins întreg Clujul, noi devenind nişte adevărate vedete, a contribuit şi ea la rezultatele acelea. Eram oprite pe stradă, oamenii ne cunoşteau, aşa că trebuia să le răspundem pentru această consideraţie printr‑un joc cât mai bun. Nu mai vorbesc despre posibilitatea, rară pe atunci, de a ieşi în străinătate, fapt ce a sporit gradul de implicare al fiecăreia dintre noi pentru a prinde un post de titulară. Era o adevărată concu­renţă, echipa având 15‑16 jucătoare care puteau fi oricând aruncate în luptă. Relaţiile interumane erau excepţionale, toţi cei care erau strânşi în jurul echipei formau o adevărată familie. Ţin minte că aveam o tradiţie în a sărbători „ziua ianuariştilor”, când la „Cocoşul de aur” sau „Casa Tineretului” organizam o masă festivă. Protagonişti, cei născuţi în ianua­rie, erau Nicolae Martin, Gabriela Mărgineanu, Aurora Dragoş, Remus Vlad, dl Sechel şi cu mine. Ce să vă mai spun, erau vremuri bune. De cei şase ani pe care i‑am petrecut la Cluj în calitate de jucătoare, mă leagă amintiri dintre cele mai plăcute. Aici am terminat Facultatea de Chimie şi nu vreau să trec peste acest capitol fără să amintesc de dl. profesor Buţurcă, un om deosebit, care m‑a ajutat foarte mult, m‑a înţeles şi pot spune cu mâna pe inimă că o parte din diploma mea îi aparţine dânsului.

 

Pe plan sportiv, la Universitatea am simţit din primul moment că pot face performanţă de înalt nivel. Atât de mult am fost sprijinite în acea perioadă încât ne simţeam cu adevărat tratate ca nişte profesioniste. Era apoi relaţia cu antrenorii, una cu adevărat specială. De la dl Martin am învăţat că, la baza rezultatelor pozitive, în afară de muncă şi talent, stă legătura antrenor‑jucător. Aceasta este cheia succesului în sport, fără de care lucrurile nu progresează. Foarte important este ca din postura de antrenor să îţi înţelegi elevul, iar el să îţi răspundă cu aceeaşi monedă, făcându‑şi datoria pe teren. După acest model de colaborare am încercat, mai târziu, când am devenit antrenoare, să‑mi ghidez întreaga activitate. La Cluj am cunoscut o mulţime de oameni inimoşi, conducători de club, tehnicieni, sportivi şi suporteri care m‑au făcut să înţeleg mirajul pe care îl re­prezintă „Universitatea”, unul care nu se poate explica în cuvinte. Toţi cei care au avut sau vor avea tangenţă cu acest club sunt nişte privilegiaţi, pentru că acest spirit, propriu şi plin de farmec al lui „U”, este fără egal.

Al doilea intermezzo, şi ultimul…

Sunt sigur că Magda, cu modestia sa, nu se va referi la unele aspecte ale muncii ei din acea perioadă. Trebuie spus că, în toţi acei ani, în care a apărat culorile alb‑negre, ea a fost un exemplu atât în teren, cât şi în afara lui. Prin felul în care a ştiut să‑şi mobilizeze coechipierele, a reuşit să între­ţină în cadrul lotului o atmosferă propice marii performanţe, colegele sale având mereu aproape o sportivă care a ridicat ştacheta valorii la cote deosebit de înalte. Emulaţia creată în acest fel a fost una dintre explicaţiile şirului de succese pe care „U” le‑a obţinut în acel interval.

Bineînţeles că nimic nu se putea realiza fără o muncă asiduă, coordonată de cuplul de antrenori Nicolae Martin – Horia Pop. Acest tandem era sudat până la detaliu, profesio­nalismul celor doi fiind atât de ridicat încât pregătirea sub îndrumarea lor era deosebit de benefică pentru dezvoltarea sportivilor. Domnul Martin, a cărui dispariţie prematură lu­mea sportului românesc o regretă enorm, fost un om de o structură cu totul aparte. Antrenamentele sale aveau o inten­sitate deosebită, prin metodele pe care le folosea fiind recunoscut drept unul dintre cei mai exigenţi tehnicieni din ţară. În acelaşi timp, însă, printr‑un fler şi o capacitate de a improviza deosebite, el reuşea să completeze această pregă­tire spartană, dându‑i un farmec şi un insolit care l‑au făcut celebru. De la titularizarea junioarelor, care erau trecute direct în primul „5” al echipei mari (vezi debuturile jucătoa­relor Aurora Dragoş, Ildiko Manasses şi Tünde Enyedi) până la stratageme de a aduce spectatorii la sală (prin pierderea la diferenţe mici în deplasare pentru a mări miza meciurilor retur) acestea reprezentau câteva dintre tehnicile de a abor­da unele dintre partide. Fiecare meci al fetelor era aştep­tat cu interes, sala fiind deseori plină până la refuz, chiar şi în meciurile din campionatul intern. Toată lumea sportului clujean poartă în suflet nostalgia acelor vremuri, în care buna înţelegere şi colaborarea dintre secţiile sportive ale clubului „U” erau perfecte. Responsabil de aceste realizări era şi dl Martin, care prin întregul său fel de a fi îndemna la calm, prietenie şi respect.

− De ce ai plecat de la Cluj?

− Din păcate, a trebuit să părăsesc Universitatea deoarece, în ciuda eforturilor dlui Maier de a rezolva transferul soţului meu de la Braşov la Cluj, acesta a eşuat. Am conside­rat normal să rezolv această problemă, aşa că am acceptat oferta „Voinţei” Braşov de a evolua sub culorile ei. Echipa braşoveană era vestită în acea vreme pentru inconstanţă, cu retrogradări în divizia „B” urmate de reveniri pe prima sce­nă. În momentul când am ajuns, am găsit echipa în grupa 9‑12, de unde am promovat în 1‑8. În 1989 am început campio­natul în trombă, după câteva etape eram neînvinse, cu şanse de a aborda cucerirea titlului. Atunci, însă, la un antrenament, am suferit o accidentare groaznică la umăr, diagnosticul fiind ruptură de capsulă sinovială cu ruptura tuturor ligamentelor din acea zonă. Pentru că eram consi­derată un „bun naţional”, s‑au făcut eforturi pentru a fi operată la Bucureşti sau în Grecia, dar eu am preferat să o fac cu medicul Vari Andras, un profesionist în materie, în care am avut încredere deplină. Am rămas imobilizată, cusută în cearceaf, timp de 4 săptămâni, într‑un costum ghipsat, cu perspectiva sumbră de a mi se atrofia întreaga musculatură a mâinii. În consecinţă, am trecut la exerciţii, strângând în pumn celebrul cauciuc rotund cu care făceam câte 2.000 de comprimări pe zi. După circa patru luni teribile am revenit pe teren, chiar la lotul naţional. „Voinţa” a pierdut în acel an titlul, terminând doar pe locul 3, asta şi datorită accidentării mele.

În 1990 am fost invitată la un campus în Italia, iar acolo, Bruce Levi, celebrul manager, mi‑a găsit un contract în Spania. Pentru că trebuia să mă prezint la noua mea echipă peste 3 zile, lucru imposibil datorită actelor pe care nu le puteam rezolva în ţară operativ, am ratat această ocazie.

În 1991, însă, cu ajutorul unei prietene, Eva Fartaes, am reuşit să mă transfer la „Lachen Ramat Hasharon”, în Israel, echipă nou promovată în prima ligă. Aici am avut 2 ani foarte buni, în primul dintre ei câştigând Cupa, ca mai apoi, în Cupa „Liliana Ronchetti”, să ajungem între primele 8 echipe ale Europei. Un alt câştig în Israel a fost rezolvarea problemei mele medicale, mâna revenindu‑şi miraculos dato­rită climei prielnice din această ţară. În schimb, acolo m‑am accidentat la tendonul lui Achile, având diagnosticul de ruptură parţială. Asigurarea era de 20.000 de dolari, aşa că medicii se dădeau peste cap să mă refacă, pentru a nu obliga clubul să‑mi achite poliţa. Eu, în schimb, mă rugam cerului să‑mi cedeze tendonul, pentru că sufeream la antrenamente, fiind traumatizant să joci mereu cu această afecţiune. Tendonul refuza să cedeze, aşa că banii au rămas la ei dar, ca o ironie a sorţii, vreau să spun că el s‑a rupt mai târziu, în 1993, în România, pe gratis. M‑a operat tot dr. Vari Andras, care m‑a pus, şi de această dată, literalmente, pe picioare. În Israel am avut bucuria de locui în condiţii excelente, alături de soţul meu, care juca şi el handbal la o echipă la care a rămas încă un an după revenirea mea în ţară, în 1992. În acel an am renunţat la echipa naţională, metodele antreno­rului Doru Moise fiind greu de suportat pentru mine, asta ca să mă exprim elegant.

În 1993, cu „Fartec” Braşov ne‑am clasat pe locul 3 în campionat, eu reuşind să vin pe locul 2 la coşgetere şi să cuceresc trofeul oferit de „Sportul Românesc” pentru aruncă­rile de 3 puncte (cu 88 de astfel de aruncări). Apropo, mai aştept şi azi acest premiu, pe care nu l‑am primit „de facto”.

În 1994 am renunţat la activitatea sportivă, urmând apoi 2 ani de „secundariat” la „Fartec”, până în 1996, când am preluat de una singură echipa. În primul an am cucerit locul 3 (cu o echipă de „mercenare”, doar două componente ale echipei fiind braşovence). În cel de‑al doilea an, pentru că managerul a renunţat la jucătoarele consacrate, cu junioarele care le‑au luat locul, nu am reuşit să ne clasăm decât pe poziţia a 9‑a.

În 1999 m‑am retras de la conducerea echipei, simţind nevoia de a lua oarecum lucrurile de la început. Astfel că, iată, mâna destinului m‑a adus în ianuarie 2000 din nou la Cluj, unde am găsit o echipă extrem de tânără şi uşor debu­solată. Am reuşit aici să produc o dublă emulaţie, una datorată, aş putea spune, (re)numelui meu de jucătoare, apoi cea a experienţei pe care o aduceam cu mine de la lotul naţional, la care am activat în anii din urmă ca antrenoare secundă. Campionatul 1999‑2000 l‑am terminat pe locul 5, unul neaşteptat de bun pentru o echipă care era, în momen­tul în care am preluat‑o, destul de dezorientată. Din toamna lui 2001, cu ajutorul sponsorilor ACSA şi Universitatea „Bogdan Vodă” şi cu sprijinul conducerii DJTS (merite deose­bite având domnii Gh. Mărginean – director şi N. Ienac – director adjunct) am început reorganizarea întregii activi­tăţi a baschetului feminin clujean, inducând fetelor dorinţa de autodepăşire şi o seriozitate deosebită în pregătire. După un start ezitant în campionatul 2000‑2001, fetele au început să‑mi înţeleagă mesajul, astfel că în etapele care au urmat echipa a refăcut, pas cu pas, handicapul, pe final reuşind să ne clasăm din nou pe locul 5, poziţie care, cu puţin noroc putea fi mai bună. Dar poate este mai bine aşa, pentru că fetele sunt foarte tinere, deci au timp să demonstreze la anul că pot forma un lot redutabil care să atace locurile 1‑4, iar de aici orice este posibil. Condiţia de bază este să se menţină actuala componenţă a echipei şi să se muncească la fel de bine ca în returul campionatului precedent. Dacă voi rămâne pe banca „Universităţii” şi în continuare, mă voi strădui să obţinem aceste rezultate.

Cam asta ar fi. Îi salut pe toţi iubitorii sportului din Cluj şi doresc tuturor sportivilor „Universităţii” în primul rând sănătate şi apoi rezultate bune în noul sezon care îi aşteaptă!