Mihai Adam, omul cu golul

Am observat un anume interes în legătură cu remorarea numelor de mari campioni ai Clujului de odinioară. Și dacă tot sînt depozitarul unor astfel de amintiri cu mari figuri ale sportului, astăzi o să vă ofer un interviu cu Mihai Adam, unul dintre golgeterii României. Materialul e de prin 2000, nu e foarte aranjat, dar merge, așa, ca lectură de duminică.

Uite, vă dau și un cv al marelui fotbalist:

Data naşterii : 03.07.1940, Câmpia Turzii

Studii:

§  Liceul Teoretic Real Câmpia Turzii

§  Institutul Politehnic Cluj, Facultatea de Mecanică, 1962-1967, specialitatea inginer mecanic

Activitate sportivă:

§  între 1956-1962 a evoluat pentru Industria Sârmei Câmpia Turzii

§  între 1962-1972 a jucat la “U” Cluj

§  între 1972-1976 a făcut parte din lotul CFR-ului Cluj

§  în 1961 a jucat în Portugalia la Turneul Final al Campionatului European de Tineret

§  între 1962 şi 1968 a fost selecţionat în permanenţă la lotul naţional al României (tineret)

§  a participat la Turneul European Universitar Iugoslavia,

§  a marcat în divizia A 160 de goluri, depăşindu-l pe Titus Ozon, după 15 ani în care acesta a deţinut supremaţia pe plan naţional

§  în campionate, turnee şi cupe a marcat peste 300 de goluri

§  în Divizia A a evoluat peste 350 de partide, iar ca turnee şi cupe peste 500

§  a obţinut prima cupă de golgeter în România în 1965

§  a doua cupă de golgeter a intrat în vitrina sa în 1968

§  în 1969 a obţinut Meritul Sportiv clasa I

§  în 1969 primeşte Diploma de Onoare din partea “Universităţii” Cluj, cu ocazia celor 50 de ani pe care acest club îi aniversa la acea dată

§  în 1974 cucereşte titlul de golgheter pentru a treia oară, de data aceasta sub tricoul clubului CFR Cluj

§  în 1975 obţine, din partea Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, titlul de Maestru al Sportului

§  în 1994 primeşte Diploma de Onoare din partea lui “U” Cluj

§  alte trofee pe care le-a primit sânt cupa din partea Asociaţiei Presei Sportive şi Steaua Republicii, distincţii deosebit de onorante

§  a jucat în lotul naţional de seniori zece meciuri

§  a jucat fotbal exact 20 de ani, 6 în divizia B la ISCT, 10 la “U” şi 4 la CFR Cluj

§  a slujit fotbalul românesc timp de peste 30 de ani, dacă socotim aici şi perioadele în care a activat ca arbitru şi observator federal

§  a arbitrat timp de 5 ani, în ţară şi străinătate

§  a condus ca arbitru internaţional în ţări precum China, Germania, Italia, Franţa, Cehia, Polonia, etc

§  a jucat fotbal şi a participat la competiţii internaţionale în Albania, Anglia, Armenia, Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, China, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Iugoslavia, Italia, Pakistan, Polonia, Portugalia, Rusia, Spania, Suedia, Turcia, Ucraina şi Ungaria

Activitate profesională :

§  inginer la Regionala CFR Cluj, divizia Instalaţii, din 1972 până în 1985

§  din 1985 până în 1996 lucrează la Fortur CUG Cluj

§  între 1996-1997 lucrează la UNIMET Cluj

§  din 1997 se reîntoarce la Regionala CFR.

Mihai Adam a fost un centru înaintaş pur-sânge: robust, hotărât, oportunist, perseverent, inteligent şi ambiţios, cu simţul porţii foarte bine dezvoltat, cu o precizie în lovirea mingii cu ambele picioare remarcabilă şi cu un joc de cap excelent, el a reprezentat pentru specialişti prototipul fotbalistului complet. Nu trebuie omisă informaţia că “Universitatea” Cluj, cu Mihai Adam în echipă, a câştigat un trofeu singular în istoria acestui club, Cupa României, în 1965. Erau vremuri în care soarta echipelor mici din provincie nu era una de invidiat, dar cu toate acestea, Mihai Adam a evoluat în Cupa Cupelor, iar în ţară era naşul lui Dinamo Bucureşti, căruia i-a înscris 7 goluri într-un singur sezon (4 la Bucureşti şi trei la Cluj), declanşând astfel un interes fantastic din partea spectatorilor, care urmăreau evoluţiile clujenilor şi pentru a vedea la lucru pe autorul acestei minuni.

– Domnule Adam, de ce fotbal ?

– Ce să vă spun, eu m-am născut în Sîncrai, fiind al 11-lea copil (vedeţi că şi asta are legătură cu fotbalul) al unei familii simple, de muncitori. Natural că maidanul era locul de joacă preferat, iar aici ce altceva puteai face, decât să încingi câte o partidă de fotbal. Mai problematică era partea cu încălţările, pentru că le distrugeam una după alta, spre exasperarea mamei mele, care nu mai prididea să facă rost de bani pentru a cumpăra altele noi. Am rămas de foarte mic fără tată, aşa că dragostea pentru mama mea am împărţit-o cu dragostea pentru fotbal, sport pentru care am făcut o pasiune nebună încă de pe atunci.

– Cu toate greutăţile pe care le-aţi întâmpinat pe atunci, gândul la şcoală nu v-a părăsit…

– Aşa este. După absolvirea a şapte clase la şcoala primară, între 1954-1955, am urmat Şcoala Medie Tehnică Sticla din Turda, de unde am obţinut calificarea de sticlar. În 1957 am fost transferat cu serviciul la Industria Sârmei Câmpia Turzii, unde am devenit electrician, iar în paralel urmam cursurile liceale, la seral. Vă spun toate acestea ca să relev faptul că am muncit pe rupte ca să fac şcoală, o activitate pe care eu am preţuit-o întotdeauna, pentru că doar prin studiu o persoană se poate desăvârşi spiritual.

Am ajuns apoi la Cluj, am intrat la facultate, un vis care a devenit realitate şi a constituit o mare bucurie pentru toţi cei dragi de acasă. În 1967 am devenit inginer, iar la şcoală nu am avut nici o absenţă nemotivată, deşi vă daţi seama că aş fi putut uza de faptul că eram fotbalist şi lumea ar fi înţeles, dacă aş mai fi chiulit. Nu am dorit să fac lucruri de acest gen niciodată. Învăţatul în general mă fascina, eram dornic să aflu lucruri noi, iar faptul că am avut privilegiul de a călători foarte mult, a avut darul de a-mi fi putut desăvârşi sfera cunoaşterii.

Drumul meu pe plan profesional nu a fost uşor, pentru că odată ce ai pus ghetele în cui nimeni nu te mai favorizează doar pentru că tu ai fost sportiv, ba dimpotrivă, aş spune. Am lucrat la 16 Februarie, la CFR, la CUG, dar peste tot mi-a plăcut, iar oamenii au fost mulţumiţi de mine.

– În anii petrecuţi la ISCTurzii, v-aţi făcut ucenicia de atacant central. Acolo v-aţi dezvoltat calităţile indispensabile acestui post: viteză de reacţie, simţul porţii, forţă şi detentă. Cât de importanţi au fost acei ani pentru dumneavoastră ?

– Foarte importanţi. Faptul că aveam meciuri în picioare, pentru că eram titular, îmi dădea încredere. Meciurile în eşalonul al doilea erau tari, se intra bărbăteşte, iar acest lucru a avut darul de a mă căli pentru viitoarele partide pe care aveam să le joc pentru “Universitatea” sau CFR în Divizia A. Pentru mine, ISCT a fost o echipă pe care am respectat-o întotdeauna : pe de o parte pentru istoria sa (să nu uităm că este un club care a luat fiinţă în 1921 şi a jucat o finală de “Cupa României” în 1956), pe de altă parte nu pot uita oamenii de acolo, care au făcut atâtea pentru mine. Îl ţin minte şi acum pe directorul combinatului, domnul Stanatiev, rus de origine, mare iubitor de fotbal, care era nelipsit de la meciurile noastre. La unul dintre acestea, după ce irosisem câteva ocazii, în principal datorită faptului că mă “jucam” cu adversarii în faţa porţii, el mi-a strigat din tribună : “Măi, Mihai, mie gata cu fiţa-fiţa, mie dai gol odată şi după aia faci fiţa-fiţa !! “ Bineînţeles că m-am conformat şi am marcat după câteva minute doar. Atmosfera de acolo era plăcută şi, repet, oamenii erau deosebiţi.

– La Campionatul European de Tineret din 1961, din Portugalia, aţi plecat tot de la Câmpia Turzii…

– Da, pentru că, deşi “U” îmi făcea încă de pe atunci “curte”, acelaşi director Stanatiev a fost împotriva transferului meu, datorită faptului că nu terminasem încă liceul. Îi sînt recunoscător şi datorită acestui fapt, pentru că dacă aş fi întrerupt atunci studiile, poate nu aş fi avut tăria să le continuu la Cluj. Aşa însă, în 1962 cînd am debutat la “U”, aveam simţul datoriei împlinite şi am putut să leg venirea mea la Cluj şi de ambiţia de a deveni student la Institutul Politehnic.

– Cum aţi fost primit la “Universitatea” ?

– Pentru mine, “U” era un lucru sfânt. Atunci când am îmbrăcat tricoul cu însemnele acestui club am avut un sentiment unic, greu de definit în cuvinte. Simţeam cum asupra mea apasă tradiţia înaintaşilor, realizam responsabilitatea pe care o aveam şi trebuia să răspund încrederii cu care am fost investit. Jucătorii m-au primit ca pe unul de al lor, iar faptul că “ştiam jocul” ei l-au remarcat primii. Nu am avut nici o problemă de adaptare.

– Aţi reuşit cu “U” o performanţă notabilă, unică în istoria acestui club: câştigarea “Cupei României “ în 1965. Care este povestea acestui titlu ?

– Jucam într-o echipă de vis: Moguţ – Marcu, dr. Georgescu, Grăjdeanu, Remus Cîmpeanu – V. Alexandru, Neşu – Szabo, Ivansuc, Adam, Suciu. Am învins în finală Dacia Piteşti cu 2-1 şi am adus acasă un trofeu, pentru care în afară de calde felicitări din partea autorităţilor vremii, am primit respectul publicului clujean, care a contat cel mai mult. Nu pot să nu amintesc şi alţi colegi dragi de echipă, alături de care am jucat în toţi aceşti ani la “U”, precum Nicoară, Cromeli, Petru Emil, O. Popescu, H. Moldovan, Pexa, Anca, şi alţii. Din 1962, de cînd am dat 2 goluri Jiului, pe mine nu a reuşit să mă scoată nimeni din echipă, de aceea pot spune că am prins la “U” de toate : glorie, schimbări de generaţii, şi la sfîrşit amărăciune. Toate însă fac parte din viaţa unei echipe şi nu pot să nu mi le asum.

– Ştiu că aţi avut cu regretatul Zoltan Ivansuc o relaţie de joc ceva mai deosebită. Pe ce se baza ea ?

– Zoli era un fotbalist super-dotat. Avea nişte incursiuni pe extremă care făceau deliciul publicului. Îndrăgostit de minge, posesor al unui şut-trasor al cărui secret nu a reuşit nimeni să-l desluşească, el a fost unul dintre magicienii arenelor de fotbal. Ţin minte că îl rugam, în unele meciuri în care scorul de 0-0 se păstra pe tabelă: “ Zoli, dă-mi-o repede, să dau un gol, să putem juca mai liniştiţi“. Nu dura mult şi el “inventa” o pasă genială pe care eu o transformam. Era un scenariu care se repeta aproape de fiecare dată când treceam prin momente grele. Ne “simţeam” reciproc atât de bine, încât dacă am fi jucat legaţi la ochi, şi tot am fi intuit traseele spre golul izbăvitor.

– După ce îmi spuneţi toate acestea, mi se pare firesc să vă întreb despre cele două titluri de golgeter cucerite sub tricoul lui “U”…

– În 1965 a venit primul dintre acestea, poate şi datorită acestei conlucrări cu Zoli Ivansuc. În orice caz, în careul advers mă simţeam în largul meu. Fără falsă modestie, pot să spun că dominam lupta aeriană, fiind posesorul unei detente de invidiat, iar în jocul pe jos găseam cele mai bune căi de rezolvare a duelurilor unu la unu, pe care le câştigam mai mereu. În faţa porţii nu ezitam, trăgeam din orice poziţie, pentru că simţeam unde şi când trebuie să şutez. Eram un atacant oportunist, ştiam când trebuie să iau jocul pe cont propriu, şi de multe ori acest lucru mi-a reuşit.

– Apropo de reuşite, trebuie să ne spuneţi cum a fost cu Dinamo Bucureşti, în 1968 ?

– Ştiţi dumneavoastră ceva! Antrenor era Teaşcă, el hotărâse că a venit vremea ca să întinerească echipa, din vechea gardă nemairămânând decît Remus Cîmpeanu şi cu mine. În tur urma să jucăm la Bucureşti şi previziunile, inclusiv ale antrenorului, erau sumbre, ideea fiind să nu luăm mai mult de trei goluri. Nelu Nunweiller, celebrul fundaş dinamovist m-a primit “bine”, spunîndu-mi : “Ce vrei să faci, măi uscatule, pe-aici, pe lîngă mine ?”. Nu ştiu ce am făcut ce n-am făcut, dar scorul a fost 4-2 pentru noi,  iar eu am înscris toate cele 4 goluri. Asta este jumătatea poveştii, pentru că a venit şi returul, la Cluj. Aici am bătut Dinamo cu 5-0, pentru mine acest succes însemnând ceva în plus, pentru că şi de data aceasta am marcat 3 goluri. Pot să vă spun că nu îmi venea să cred: într-un singur sezon, în două confruntări, am reuşit să marchez celebrei echipe bucureştene care “tăia şi spânzura” în campionatul României, nu mai puţin decît 7 goluri. În scurt timp această performanţă a făcut ocolul ţării şi toată lumea era curioasă să-l vadă pe autorul acestei minuni. Nu întâmplător, am cucerit cel de-al doilea titlu de golgeter în acelaşi an, 1968.

– Domnule Mihai Adam, cum a fost în Cupele Europene ?

– În urma victoriei din finala Cupei României, “Ştiinţa“ Cluj, vechiul nume al “Universităţii”, şi-a câştigat dreptul de a evolua în Cupa Cupelor, ediţia 1965-1966. În primul meci am jucat cu austriecii de la Wiener Neustadt. În Austria am câştigat cu 1-0, iar la Cluj am învins cu 2-0. Pe vremea aceea, între tur şi retur era o pauză de aproape o lună, calendarul internaţional nefiind atât de aglomerat ca şi acum. Astfel că am început în septembrie, returul l-am avut în octombrie, apoi a venit turul doi şi un adversar de calibru, Atletico Madrid, cu care am jucat în 17 noiembrie şi 15 decembrie. Cu spaniolii am pierdut din păcate, 0-2 la Cluj şi 0-4 la Madrid. De partidele cu spaniolii mă leagă nişte amintiri dragi. De exemplu, în retur, după o escală la Paris am ajuns la Madrid în jurul orei 17. Antrenorul nostru Sepci a hotărât să facem un scurt antrenament pe terenul de joc, pentru a ne acomoda cu atmosfera. Spre surprinderea noastră, porţile erau închise. În acel moment, s-a produs un lucru uimitor: am văzut un tip bine legat, care a venit şi a lovit efectiv cu piciorul lacătul respectiv, reuşind să ne deschidă. După aceea s-a prezentat : “Bună seara, mă numesc Ferenc Puskas şi cât timp veţi sta în Spania, nu am să mă despart de voi“. Aşa a şi fost, timp de şapte zile vedeta de calibru stând “lipit” de noi. Ţin minte că într-o seară ne-a invitat la un restaurant select, unde am depănat amintiri despre ţară, el plângând în lacrimi atunci când a venit vorba despre acest subiect, pentru că era plecat de mult printre străini. A fost un lucru impresionant să vezi o personalitate de un asemenea calibru plângând ca un copil. Pentru cei tineri trebuie poate să spun două-trei lucruri despre Puskas : s-a născut în 1927 la Budapesta şi a jucat pentru Honved (fost Kispest) Budapesta între 1937-1956 şi Real Madrid între 1957-1967. A fost component al Ungariei în perioada de glorie a acesteia 1950-1956 şi a fost unul dintre cei mai redutabili “stângaci” ai lumii. Din 1957 a jucat alături de Di Stefano la Real Madrid, a primit cetăţenia spaniolă şi a jucat şi pentru naţionala iberică. Campion olimpic în 1952, vice-campion mondial în 1954, de patru ori campion al Ungariei şi de cinci ori al Spaniei, Puskas a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai mari fotbalişti ai tuturor timpurilor. Am făcut acest “intermezzo” pentru a vă putea da seama cât de mult a contat atenţia pe care el ne-a acordat-o, bunăvoinţa de care a dat dovadă, dându-ne încredere în forţele proprii.

– Care au fost câteva dintre picanteriile pe care fotbalul vi le-a oferit de-a lungul timpului ?

– Una tare de tot a fost pe vremea când jucam la CFR, pe atunci feroviarii luptând pentru evitarea retrogradării, confruntarea cu Dacia Piteşti de la Cluj fiind decisivă. Înainte de meci, portarul nostru, Uţu Moldovan mi-a dat să beau un pahar de ness. Până aici nimic deosebit, doar că eu aveam pe atunci 34 de ani şi era pentru prima dată când am băut cafea. Nu vreau să epatez, dar nu mi se părea o băutură cam aiurea. Pentru că nu am fumat niciodată, nu puteam asocia nimic cu cafeaua, aşa că pur şi simplu nu mă interesa acest produs. Nu ştiu de ce am băut atunci, cert este că tremuram apoi ca varga, m-am speriat, dar am intrat hotărât şi am învins cu 3-0. Nu vă spun că a fost o întreagă nebunie după aceea, pentru că acea glumă a fost repetată invariabil, la fiecare meci important pe care l-am avut.

A fost memorabilă întâlnirea mea cu marele Oblemenco, în 1968, în anul când Universitatea Craiova promovase în Divizia A. Conducătorii din Bănie au venit la noi să ne roage să nu le dăm mai mult de 1-0. Noi nu prea puteam digera astfel de directive, aşa că era la un moment dat 5-0, iar eu marcasem deja 3 goluri. Atunci a venit înspre mine Oblemenco şi mi-a spus : “Mihai, opreşte-te tată, ajunge “. Mi-am amintit acest lucru într-un moment când, la poarta dinspre Hotelul Sport am driblat 2 fundaşi, am scăpat decisiv şi am şutat intenţionat pe lângă. Un mucalit din tribună a exclamat : “ Nu îţi este ruşine, vrei să fac aici infarct ?” Imediat mi-am dat seama că spectatorii clujeni nu merită acest fel de emoţii şi mi-am văzut de joc, dar nu a mai fost dat să înscriu.

– Dintre adversarii direcţi, care au fost cei mai importanţi ?

– Cei mai corecţi au fost Nelu Nunweiller de la Dinamo şi Alexandru Boc de la Craiova. Când scăpam de Sandu mă prindea de mână, de tricou, iar dacă mă uitam mai urât sau îi reproşam aceste obstrucţionări, el îmi spunea : “ Stai, mă, blând, preferai să-ţi dau peste picioare ?”

La polul opus se situa regretatul Dan Coe de la Rapid, care mă toca mărunt, în aşa hal încât după o “întâlnire” cu el parcă eram bătut cu maiul.