Doctorul în timpane

Nicolae Coman

În noiembrie 2007 realizam, împreună cu al meu Horațiu Damian, un interviu cu Nicolae Coman, una dintre figurile emblematice ale culturii clujene, un muzician desăvîrșit. Îmi amintesc cum l-am pregătit pe Horațiu pentru această încercare, spunîndu-i că Nae nu e prea vorbăreț. Și cu toate astea, Horațiu a scos un interviu pe cinste, pe care vă las să îl citiți în liniște. Sau să îl citiți cum vreți, numai să îl citiți. Ca un omagiu, tîrziu, pentru Nae, prietenul meu de o viață, care de azi nu mai e în viață, pentru că a murit. Mă doare sufletul, mor și eu un pic azi, pentru că Nae era un tip fantastic. Băiat de la țară, călit pe la internate cu pită și slană, dormind pe apucate și stînd prin chirii, studiind și consacrîndu-se mai apoi a ajuns doctor în muzică.

Îmi cer scuze că iar vorbim despre cei dispăruți, dar trebuie să fac ceva pentru acest om, alături de care mi-am tocit  coatele pe băncile Liceului de Muzică, cu care am chiulit de la ore, cu care am cîntat, am rîs, am trăit și de care nu pot să cred că m-am despărțit.

Doctorul în timpane, ăsta era titlul pe care l-am inventat atunci, și uite că l-am dat bine, pentru că a fost simplu să îl scot la lumină acum, amintindu-mi de el. Le mulțumesc celor de la Foaia, care mi l-au dat fără nici o problemă din arhiva ziarului.

Nicolae Coman a cîntat cu Jose Carreras

Sa smulgi cuvinte de la Nicolae Coman, unul dintre cei mai celebri percutionisti ai României, e o întreprindere cum nu se poate mai dificila. Omul e mult mai obisnuit cu scena. Aceea e viata lui. Nici n-a vrut sa auda de acest interviu. Cica nu-i vedea rostul. Chiar asa. Pe cine mai intereseaza astazi un astfel de profil: munca asidua de 35 de ani încoace, succese în lant pe scenele din Paris sau Koln? Noi ne-am ambitionat însa, pentru ca vrem sa aducem în paginile Foii Transilvane oamenii care conteaza. Si Nicolae Coman conteaza. Martori ne sînt nu numai melomanii împatimiti, nu numai elevii sai care îl privesc cu o stima nedisimulata, ci si clujenii cu care îsi bea tacticos cafeaua în drumul sau zilnic spre Conservator. L-am „pacalit” pe Nae, cum îi spun prietenii, si am luat-o invers, nu cu primii pasi în cariera.

DACA A TREBUIT, SI-A LUAT SI DOCTORATUL

-Domnule Coman, cu toata modestia aceasta, la care o sa va rog sa renuntati un pic, care e prima realizare într-un clasament pe care l-ati face ad-hoc?
Un eveniment important pe plan profesional este obtinerea titlului de doctor în muzica, ce a avut loc anul trecut, pe 10 iunie. L-am avut îndrumator pe maestrul Eduard Terény, caruia îi multumesc pentru încrederea acordata. Nu a fost un demers usor pentru ca noi sîntem pregatiti ca interpreti, iar conjunctura ne-a obligat sa facem aceasta lucrare de doctorat. Titlul? „Percutia solo- genuri, tehnici, intepretari”. Este si titlul cartii publicate dupa lucrare.

-Nu va deranjeaza, ca artist, ca tebuie sa faceti un doctorat teoretic, atunci cînd ati dovedit practic ca sînteti „acasa” în domeniull respectiv?
Exista o reglemetare a Ministerului Învatamîntului, ca toate cadrele universitare sa aiba un astfel de doctorat facut. Am fost obligati de lege. În viata nu faci numai ce-ti place. Acum, ca am trecut hopul, chiar ca nu îmi pare rau.

PENTRU O SEARA A FOST EROU NATIONAL LA PARIS

-Totusi, viata pe scena e altfel. Ce v-a ramas viu din atîtea si atîtea concerte?
Toate au fost importante, fie ca s-au desfasurat aici la Academie sau în orice alta parte a lumii. Orice concert este la fel de important. Cîte au fost? Nu le-am numarat. De vreo 20 de ani am sustinut saptamînal concerte la Filarmonica. Se poate face un calcul simplu. La acestea se adauga concertele cu Ansamblul de Percutie, în care cînt din 1983, plus cele ca solist. Mi-au ramas în minte concertele cu tenorul Jose Carreras, din 1995, în Spania, cu Filarmonica din Cluj. Dar cu adevarat m-a impresionat un alt moment. Ma gîndesc la prima parte a anului 1990, cînd noi, românii, eram considerati un popor erou. În iunie ’90 am avut un turneu la Paris, cu un dirijor francez, foarte entuziast. Dupa mai multe peripetii în ce priveste transportul, am ajuns la Paris chiar înaintea concertului. Am plecat de la aeroport direct la sala de concerte, unde eram asteptati de peste 2.000 de spectatori si am fost întîmpinati ca niste adevarati eroi, în foaier, cu aplauze entuziaste. Aplauze care au continuat pentru jumatate de ora, fiindca publicul nu se îndura sa le opreasca. Am fost atunci mîndru ca sînt român. Este drept ca am cîntat Simfonia a II-a de Mahler- „Ressureczion”, un opus sugestiv pentru ce se întîmplase cu o jumatate de an înainte. Din pacate, peste cîteva zile a venit 13 iunie si se stie ce a urmat.

-Cum ati resimtit dupa aceea deteriorarea imaginii României si a românilor?
Am simtit aceasta depreciere destul de mult. Totdeauna cînd apaream si cîntam cu orchestra, simteam ca avem o obligatie de a reprezenta cu brio România. Din pacate, în presa nu prea se scriau lucruri bune despre România.

-Erati niste privilegiati înainte de ’90 pentru ca puteati calatori în strainatate, ceea ce noua, celorlalti nu ne era accesibil. Cum s-a schimbat acest statut?
Eu nu am plecat în strainatate decît dupa Revolutie, din pacate. Am terminat în 1988, si, în acea perioada, nimeni nu pleca din Conservator, ca student. Nici macar în schimburi culturale, la Bayeruth, cum se faceau pîna cu putin timp înainte. M-am gîndit adeseori ca daca plecam atunci destinul meu era altul…

A CONFUNDAT NOTRE DAME CU O BISERICUTA

-V-ar fi mers mai bine?
M-a obsedat întrebarea asta. Exact în turneul la Paris despre care va povesteam, am avut o saptamîna libera, în care am stat la un coleg de-al nostru, Sorin David, „fugit” din timp în Occident. Chiar si întîlnirea cu el a fost o peripetie. Aveam doar un numar de telefon. L-am sunat si mi-a explicat cum ne vom întîlni: sa iau un anume autobuz, si sa opresc la a nu stiu cata statie ” ca este acolo o biserica, coboara acolo”. M-am conformat foarte constiincios si cînd am coborît, m-am trezit nu în fata unei bisericute, cum ma asteptam, ci în fata catedralei Notre Dame de Paris! În fine, ne-am întîlnit, am locuit la el… Sorin mi-a propus sa cer azil. Dar auzind acest cuvînt, m-am gîndit cîteva zile si am ales sa ma întorc în tara. Stiam ce greu este în Franta sa intri într-o orchestra. Si asta era si este situatia în general, în Occident. Or, mie îmi place sa cînt cu orchestra simfonica. Dupa o saptamîna m-am întors la grupul cu care venisem din tara. Crezînd ca voi „ramîne” colegii mei îmi împartisera diurna între ei.
Am ales tara. Nu stiu niciodata daca a fost alegerea cea buna. Nici financiar nu stiu daca eram mai realizat.

-Totusi, multi instrumentisti români si-au gasit de lucru în orchestre din strainatate. Multi în orchestrele de acolo…
Da, dar mai ales cordari. Scoala româneasca de instrumente de corzi este recunoscuta pretutindeni, este foarte renumita. Dar la percutie, si la suflatori, situatia e diferita.

DRAGOSTE LA PRIMA VEDERE

-Ce v-a atras la percutie?
A fost dragoste la prima vedere. Am facut mai întîi vioara, de cînd eram mic. Fiind la Internat, la Liceul de muzica, îmi doream sa cînt la percutie. Poate aveam eu relatia asta ascunsa. Din clasa a VII-a maestrul Grigore Pop m-a luat la clasa de percutie, si m-a îndrumat spre acest instrument.

-Sa vorbim si despre alte „nise” din activitatea Dvs…
Nu mai putin important este pentru mine Ansamblul de Percutie din Cluj, în care îmi desfasor activitatea din 1983, din perioada Liceului de Muzica. Ma leaga foarte multe amintiri extrem de placute, legate de concertele Ansamblului. Noi am facut un fel de pionierat în România. Eram singurul ansamblu de percutie din tara si printre foarte putinele din Sud-Vestul Europei. Aveam multe concerte la Bucuresti, Sala Radio, Sala Ateneu. Multi compozitori ne scriau lucrari speciale pentru ansamblu de percutie. Rolul de „vioara întîi” îl detine, de mai bine de 30 de ani, prof. Univ. Dr. Grigore Pop, care a stiut sa tina ansamblul unit în jurur sau. Înainte de ’89 problemele materiale erau si mai dure decît azi. Trebuia sa ducem intrumentele cu trenul, în niste lazi care cîntareau, fiecare, cîte 300 de kilograme. Practic transportul si logistica le suportam tot noi, noi faceam împachetarea, despachetarea, instalarea pe scena, încît, practic, concertul era partea cea mai usoara a activitatii noastre.

-Ce a însemnat pentru Dvs. Ansamblul de Percutie?
Am avut niste satisfactii foarte mari. Cum a fost concertul Yannis Xenakis la San Marino prin 1993, compozitorul fiind în sala. Am ajuns, ca de obicei, foarte tîrziu, fiind opriti la granita de „prietenii” sloveni, ai caror vamesi ne-au terorizat si ne-au întors de la granita pîna la Budapesta, ca sa mai îndeplinim niste formalitati. Trecînd peste asta, Yanis Xenakis a devenit doctor honoris causa al Academiei noastre, iar Filarmonica a sustinut un concert-integrala a operelor sale. As mai aminti concertele de la Paris, cu formatia „Ars Nova”, la Centrul Cultural Român. Am mai avut un foarte important turneu în Germania, în anul 2000. Un fost profesor al Academiei, Dumitru Pop, a organizat un turneu în cadrul proiectului Pod Cultural Brucke. Am sustinut sase concerte în Germania, în jurul orasului Bayeruth. Un mare succes.

-Cum v-ati început activitatea didactica?
A venit în continuarea celei intrerpretative. În 1995 am obtinut postul de asistent universitar, chemat de domnul prof.Grigore Pop. M-am format ca si dascal din mers. M-a ajutat experienta din ansamblul de percutie. Predau cu placere, îmi place sa lucrez, cu studentii am o relatie apropiata, sîntem si colegi în Ansamblul de Percutie.

-Exista vreo diferenta între studentul la percutie dinainte si de dupa ’89?
Exista alte posibilitati dupa ’89. Poti pleca sa te afirmi în afara . Înainte vreme terminai conservatorul si mergeai la vreo filarmonica, sau la vreo scoala. Acum poti gasi solutii cu numeroasele formatii care activeaza în Cluj si în tara. Am un exemplu foarte bun: formatia Sistem, în care s-au adunat cinci absolventi de-ai nostri, care se descurca foarte bine în ceea ce fac. Sigur ca noi îi pregatim pe studenti în muzica clasica…

ROCKUL E CA SCOALA VIETII

-Cum va raportati la muzica rock?
În studentie am cochetat cu rockul. Atunci exista tentatia de a aborda aceste genuri asa zis „usoare”. La percutie, aceasta tentatie exista la toti studentii, si e si mai puternica, bateria de jazz fiind un instrument foarte popular. Niciodata nu am oprit studentii sa intre în astfel de formatii. Eu cred ca nu le strica. Le ajuta foarte mult la cîntatul împreuna, la formarea spiritului de echipa. Poate mai tîrziu le va ajuta si în cariera adevarata, de percutionist într-o orchestra simfonica.

-Deci aceea ramîne cariera „adevarata”?
Bineînteles. Pentru asta îi pregatim.

-Cît e de raspîndit fenomenul migrarii stundentilor percutionisti spre formatii de muzica usoara?
Fenomenul are loc din cauze materiale. Vreau sa atrag atentia ca e o aberatie sa oferi un salariu de cinci milioane de lei unui absolvent de Academie proaspat angajat într-o orchestra . Cu suma asta plateste, daca poate plati, chiria. Celelalte necesitati ramîn neacoperite. Asa ca nu e de mirare ca parasesc muzica clasica în favoarea unei formatii unde pot cîstiga aceeasi suma într-o noapte sau într-o saptamîna. Asa ca multi studenti cînta în formatii pentru bani. Unii, cum e bateristul formatiei Kumm, Csergö Dominic, si-a pastrat legaturile si cu Filarmonica, unde cînta ca si colaborator extern.

-Ce îi tine pe cei care ramîn la cariera „clasica?
Multi nu abandoneaza numai din dragoste fata de instrument.

-Cum de v-ati decis sa începeti o cariera solo? Percutia pare mai mult apanajul orchestrei?
Am abordat si solistica fiindca e o încununare a oricarui instrumentist, si cea mai mare provocare. Esti singur pe scena, te ajuta numai instrumentele. Am reunit pe un CD piesele mele cele mai importante. E un gen foarte spectaculos, dar si foarte dificil. Si,mai ales, e de data recenta.

-Care din compozitorii clasici a acordat cea mai mare atentie percutiei?
Beethoven a scris cel mai bine pentru timpane. Este un adevarat model.

-Cîte instrumente de percutie exista?
Sînt catalogate peste 100 de instrumente de percutie. Dar în fiecare minut, cineva breveteaza un nou instrument în care sa loveasca. Dintre instrumentele exotice sa amintim de Mariba din Chiappas, Mexic. Acolo exista adevarate familii de instrumentisti, de la mic la mare cîntînd pe instrumente potrivite taliei fiecaruia. Am un cumnat din Chiappas. Asa încît cunosc muzica lor traditionala. Ei cînta la marimba cum cîntam noi la fluier. As putea aminti steel-drum-urile, instrumente rotunde, de metal, de fapt fiecare e un un fund de butoi metalic, care prin procedee tehnice sofisticate este acordat pe mai multe note. Exista în Trinidat Tobago adevarate orchestre de steel drum.

-Care a fost cel mai impresionant loc în care ati cîntat?
Filarmonica din Köln, care e doar o sala, dar ce acustica! Apoi Sala Hercules din München, cu maestrtul Erich Berger la pupitru.

-Dar cele mai neconventionale?
Tenerife, în Canare, 1994, unde am avut o luna de festival de zarzuellas. Apoi îmi amintesc de o pestera din Gibraltar, amenajata special pentru concerte, cu o acustica foarte buna. În pauze ma duceam pe o alee si stateam de vorba cu celebrele maimute din Gibraltar.

-Am ajuns la final, pentru care am pastrat o întrebare aparent banala. Cum de v-ati apucat de muzica?
Înainte se faceau selectii la sate, cautîndu-se tineri talentati, cu auz muzical. Asa au venit profesori de la Scoala de Muzica din Cluj si în satul meu, Somesul Cald. Am plîns cînd am ramas la scoala, în Cluj. Noi eram sapte frati. Cît despre locurile unde am copilarit, satul nostru a fost ras de apele barajului Tarnita. Eram în armata. Cînd m-am întors acasa, peste locul unde era casa mea se întindeau apele lacului. Multi oameni au suferit foarte tare în acele vremuri. Taranul român e legat de pamîntul lui. Iubesc Valea Somesului Cald.

Proba de foc, Seherezada
În cadrul operei „Seherezada” de Rimski-Korsakov, exista acel acompaniament de toba mica a clarinetului, în timpul unui dans, cunoscut ca solo-ul „Seherezada”. Trebuie executat într-o nuanta foarte mica, într-o succesiune de mai multe note executate foarte rapid. E un solo foarte dificil, de aceea e proba de concurs la angajarea în Filarmonica.

Cel mai dificil solo
Muzica solo de percutie e un gen mai nou. Solistul cînta la patru instrumente: toba mica, timpane, vibrafon si marimba. Separat sau la mai multe instrumente împreuna. O lucrare foarte dificila este „Safa” de Yannis Xenakis, un opus foarte dificil, care se spune ca e piatra de încercare pentru orice percutionist care abordeaza genul solo. Daca faci „Safa” poti cînta orice. La un moment dat, partitura e scrisa pe 11 voci, simultan. Practic, fiecare mîna va cînta total independent de cealalata, fara sa se sincronizeze, una la cele sapte instrumente de metal, cealalta la instrumentele membranofone.