De ziua Magdei Jerebie, la cererea publicului

Îndemnat de mai mulți prieteni care mă citesc, mai scot din cutia mea de amintiri o porțiune dintr-un interviu realizat cu Magda Pall Jerebie cam acum 10 ani. Azi am vorbit cu Magda, i-am urat La Mulți Ani și vreau ca această frîntură de material să îi facă bine de ziua ei. Am tăiat mult, așa că dacă nu se potrivește una-alta, mă scuzați. Important este să vedeți cît de mult iubea Magda Clujul, Universitatea, și…pe voi. Hai să îi dăm drumul.( E lung, totuși. Care dintre voi fumați, puteți să vă aprindeți o țigară).

În loc de moto, sau chiar moto: „Toţi cei care au avut sau vor avea tangenţă cu acest club sînt nişte privilegiaţi, pentru că acest spirit, propriu şi plin de farmec al lui U este fără egal”, Magda Jerebie.

În 1981, cînd Magda a ajuns la Cluj, ea a trebuit să-şi găsească locul într-o formaţie care era campioana naţională en-titre, într-un oraş a cărui tradiţie în baschet era una de top. Acest lot de super-jucătoare era reprezentat de baschetbaliste precum Doina Prăzaru-Mathe, Anca Floare, Dana Mangu, Viorica Moraru-Jurcă, Mariana Merca-Bagiu, Gheorghiţa Bolovan. Avînd aceste exemple în faţă, Magda a trebuit să se autodepăşească, pentru a se putea integra într-un colectiv pentru care înalta performanţă devenise un adevărat cult.

Să vedem ce îmi spunea Magda acum aproape 10 ani

– « În 1970, pe cînd eram în clasa I, pot să spun că părinţii mei intraseră într-o adevărată panică în ceea ce mă priveşte. Din cauză că făcusem o adevărată pasiune pentru dulciuri, eram cam dolofană, iar de ascultătoare nici vorbă. Eram ceea ce se cheamă un copil rău, cam băieţoasă, dar la şcoală învăţam bine. În clasa a V-a, cînd antrenoarea Octavia Şimon le-a propus părinţilor mei să mă lase la baschet, aceştia şi-au dat acceptul imediat, sperînd că sportul îmi va canaliza pozitiv energia şi comportamentul meu se va îndrepta. După ce am început baschetul notele mele la învăţătură au scăzut, astfel că mama mi-a interzis să mai merg la antrenamente. A urmat un trimestru în care, deşi nu mai făceam sport notele au stagnat, aşa că părinţii nu au putut pune pe seama preocupărilor mele extraşcolare acest uşor regres. Drept urmare m-au lăsat din nou la sală, iar satisfacţiile nu au încetat să apară. Baschetul mi-a ordonat din primul moment viaţa şi rezultatele la şcoală s-au îndreptat în paralel cu progresele pe plan sportiv. Am ajuns la CSŞ “Braşovia” unde am lucrat sub îndrumarea prof. Roşu, cu trei antrenamente pe zi pînă în 1975, cînd acesta a plecat pentru doi ani în Alger.

Vacanţele mele erau cu totul speciale: mi le petreceam la Sîncrăieni, la bunici, doi oameni la care am ţinut enorm. Zona deosebită, cu peisaje de poveste, dragostea cu care eram înconjurată de aceşti oameni atît de dragi mie, îmi umpleau sufletul de bucurie. Am să regret toată viaţa dispariţia lor, mai ales că în momentele acelea am fost întotdeauna plecată în vreun turneu, neputînd să-i conduc pe ultimul lor drum. În familia noastră tradiţia a jucat un rol primordial, lucru ce s-a întipărit adînc şi în conştiinţa mea.  Familia reprezintă pentru mine foarte mult. Aşa am fost crescută, în acest spirit care îţi spune că aparţii cuiva, că ai anumite particularităţi care te individualizează faţă de alt grup. Deşi tatăl meu a fost un om sever, între noi neexistînd drăgălăşenii exagerate, eu am simţit mereu dragostea lui. Părinţii mei au dorit să-i depăşesc ca şi condiţie socială, să dau tot ce am mai bun din mine, să se poată mîndri cu realizările mele. Eu am încercat să nu îi dezamăgesc niciodată şi fiecare succes pe care l-am obţinut în anii care au urmat le era dedicat, în taină, în primul rînd lor. Am simţit mereu cum dragostea lor mă înconjoară şi mă protejează în toate situaţiile în care m-am aflat.

După ce am traversat toate treptele junioratului, cu rezultate pe care cartea mea de vizită le recomandă, am debutat la senioare în 1978 la “Voinţa” Braşov. Este anul în care echipa a terminat pe locul 4, dar impactul cu jucătoarele mai în vârstă decît mine a fost unul destul de dur. Eu aveam doar 15 ani şi în afara terenului le arătam un respect deosebit. Cînd intram însă pe teren uitam de toate. Aveam încă de pe atunci un stil propriu care îmi dicta să “merg direct pe coş” (cum spun baschetbaliştii), fără “floricele”. Colegelor mele, Camelia Petric, Doina Eftimie, Liliana Nanu (titulare de drept) nu le eram aghiotantă, ci partener egal. Prin acest fel al meu de a fi le-am cîştigat în timp respectul ajungînd pînă la urmă să ne înţelegem foarte bine. Ţin minte un episod în care una dintre “senatoarele” de drept mi-a cerut să îi spun : “Sărut mîna, doamna profesoară”, crezînd că am să sufăr şi am să mă umilesc în acest fel. Dimpotrivă, din acel moment de fiecare dată cînd ne întîlneam în vestiar îi spuneam aceste cuvinte, stîrnind hohote de rîs printre celelalte coechipiere. Pînă într-o zi, cînd mi-a spus : “Ajunge, te rog spune-mi pe nume, pentru că rîde toată lumea de mine”. Aşa am reuşit să răstorn o situaţie care la început părea să-mi fie nefavorabilă.

În anul 1978, la un turneu în Olanda al echipei naţionale de senioare a României, am fost cooptată şi eu în lot, fiind mezina echipei. Împreună cu o altă junioară valoroasă, Angela Similea (1,90 m), am împărţit o cameră de hotel dotată cu toate facilităţile. Una dintre veteranele echipei, al cărei nume nu mai are acum rost să-l dezvălui, într-o seară ne-a luat pur şi simplu televizorul. În momentul în care i-am cerut explicaţii, răspunsul ei a fost de genul: “Tu să taci, eşti un nimic, nu ai nici un drept”. Pe toată durata turneului am jucat foarte bine, astfel că înaintea ultimului joc această jucătoare a venit la mine cerîndu-şi scuze şi rugîndu-mă să nu pun la suflet comportamentul ei. Atunci mi-am dat seama că prin munca mea de pe teren mi-am cîştigat ceea ce ea numea “drepturi”. A fost felul meu de a demonstra că sînt cineva, iar momentul în care am devenit titulară în lotul României de senioare a fost cel în care am realizat că baschetul este cartea mea de vizită cea mai preţioasă de acum încolo. Micile răutăţi nu le-am pus la suflet, chiar mă distra faptul că, deşi eram în primele cinci din echipa naţională, eu pînă prin 1981 căram apa şi mingile înaintea meciurilor.

În anii 1980 şi 1981 am fost declarată cea mai bună junioară a ţării, o mulţime de antrenori “curtîndu-mă”, pentru a face parte din loturile pe care aceştia le conduceau. Cel mai descurcăreţ a fost prof. Nicolae Martin, care a atins coarda mea sensibilă, respectiv părinţii. Dînsul a venit la noi acasă, a discutat pe îndelete cu ai mei garantîndu-le că la Cluj voi avea locuinţa mea, un loc de muncă şi intrarea la facultate asigurată. Clubul “Universitatea” mi-­a pus la dispoziţie profesori universitari cu care m-am pregătit intensiv pentru admitere, ţinînd cont că eu petrecusem aproape doi ani în cantonamente lungi, pierzînd astfel contactul cu şcoala. Intrarea mea la Facultatea de Chimie Industrială din Cluj s-a produs în 1983 cînd recuperasem deja la toate materiile, astfel că am fost admisă “pe bune”. A fost o mare victorie pentru mine datorită faptului că am învins astfel prejudecăţile legate, în general, de… IQ-ul sportivilor ».

Sar peste întrebările mele de atunci, și…

– « După ce dl Nicolae Martin a reuşit să perfecteze transferul meu, mi-am făcut debutul la “U” Cluj în anul 1981, jucînd alături de noile mele coechipiere: Prăzaru – Mathe, Anca, Jurcă, Bolovan, Merca – Bagiu. A fost un an extraordinar de greu pentru mine, din mai multe motive. Unul dintre acestea era faptul că mă simţeam foarte obosită, pentru că acuzam solicitările anilor precedenţi, plini de convocări, atît la lotul naţional de junioare, cît şi la cel de senioare, în paralel cu activitatea de la fostul meu club “Voinţa” Braşov. Alt motiv l-a constituit cel legat de atmosfera foarte proastă care s-a creat în jurul meu la Braşov, unde antrenorul de pe atunci le-a interzis fetelor să mai vorbească cu mine, catalogîndu-mă drept “trădătoare”. Al treilea motiv, lesne de înţeles, a fost cel legat de acomodarea mea la Cluj, unde lipsită de cea mai bună prietenă, Camelia Hînda, mă simţeam foarte singură. Locuiam în cartierul Gheorgheni şi singurul drum pe care îl făceam zilnic era cel dintre casă şi sală. Viorica Jurcă a fost prima care m-a ajutat să trec peste acest impas, apoi Gheorghiţa Bolovan, ca mai apoi să mă înţeleg bine cu toate celelalte fete.

Pe vremea aceea, “Universitatea” avea echipă şi în Divizia “B”, astfel că lotul care evolua în “A” era mereu împrospătat. Din formaţia de pe atunci făceau parte Heidemarie Schuster (venită de la Mediaş), Virginia Popa, Anemarie Kirr, Elisabeta Czegledi (de la Arad), Elena Szinkievics şi altele. În 1982 rămîn la echipa din vechea gardă doar Mariana Bagiu (căpitanul echipei), Viorica Jurcă şi Gheorghiţa Bolovan. A fost anul în care s-a realizat o simbioză în cadrul echipei care a permis abordarea anilor competiţionali următori cu o încredere şi o maturitate superioare.”­

Un pic și despre Universiadă…tot eu vorbesc…

La “Universiadă”, echipa noastră a reuşit o performanţă unică, aceea de a învinge în meciul din grupa “B” echipa SUA, acest rezultat fiind pînă în ziua de azi singular în istoria confruntărilor româno-americane la nivel de reprezentative. Celelalte două învinse ale româncelor în grupă au fost RFG şi Franţa. În semifinale, fetele noastre au trecut de China, o altă echipă foarte puternică. Finala a opus, din nou, România – SUA, dar de această dată româncele au trebuit să se recunoască învinse, deşi începuseră foarte bine meciul. Oricum, după locul 3 din 1981 la “Universiada” de la Bucureşti, acest loc 2 a venit ca o încununare a eforturilor conjugate ale sportivelor şi antrenorilor care au contribuit la această performanţă. Colectivul tehnic al lotului a fost condus de Nicolae Martin, secund era Gabriel Năstase, iar antrenor coordonator George Chiraleu, un foarte controversat personaj al baschetului românesc al acelor ani. Ziarele vremii au adus un elogiu muncii din centrele de copii şi juniori, adevărate pepiniere pentru echipa naţională. Reputatul publicist D. Stănculescu amintea într-un articol din “Sportul” din 22.08.1983 meritul incontestabil al antrenorilor Gheorghe Roşu de la Braşov (de unde s-au lansat Magdalena Jerebie şi Camelia Solovăstru-Hînda), Cornelia Mircioiu, Constantin Dinescu (ambii de la Bucureşti), Horia Pop (de la Cluj), Marieta Madler (de la Mediaş) şi Ecaterina Vancsa (de la Sfîntu Gheorghe).

Iată ce am găsit eu, adică statisticianul din mine…

În luna septembrie a aceluiaşi an, la Miskolc, în Ungaria, lotul naţional feminin s-a clasat, în final, pe locul 9, o contraperformanţă avînd în vedere premisele considerate a priori favorabile unei comportări merituoase. Singura consolare a reprezentat-o rezultatul Magdei care a fost declarată printre cele mai bune jucătoare ale turneului, fiind, totodată, şi a doua coşgeteră a Campionatului European. Pentru cei interesaţi am să prezint fişa tehnică a Magdei de la această competiţie:

• a jucat 268 de minute din 280 posibile;

• a înscris 159 de puncte;

• recuperări ofensive: 32;

• recuperări defensive: 42;

• mingi cîştigate: 16;

• mingi pierdute: 10;

• procentaj aruncări libere: 84%;

• aruncări din acţiune: 47%;

• contraatacuri: 100%;

Sunt performanţe greu de atins, care pot stîrni şi azi invidia multor baschetbaliste.

În octombrie 1983, fetele de la “U” au debutat în Cupa “Liliana Ronchetti”, primul meci fiind unul de “şoc”, în compania echipei italiene “Ahena P.U.” Cesena, reprezentanta unui baschet clasat pe locul 5 la Campionatul European din Ungaria. Această dublă manşă a fost una de scenariu de film, calificarea noastră fiind hotărîtă de un coş de 2 puncte, urmat de o “liberă” înscrisă în ultimele secunde ale meciului. Acest lucru se întîmpla în deplasarea de la Cesena, autoarea “isprăvii” fiind Gheorghiţa Bolovan, la scorul de 57-62. Meciul s-a terminat 60-62, dar cum la Cluj fetele noastre au învins cu 79-75, s-a reuşit o calificare a cărei importanţă merită menţionată, dovedindu-le jucătoarelor că se poate mai mult, lucru care peste puţin timp avea să se confirme din plin. Magda a înscris în cele două partide 62 de puncte, avînd procentaje incredibile, făcînd dovada unor calităţi impresionante pentru o jucătoare din România.

Domnul Mircea Ion Radu, reputat publicist de sport clujean, îşi făcea cu această ocazie “încălzirea” pentru anii de vîrf care au urmat, prezentînd în presa locală atît informaţii amănunţite premergătoare meciurilor, cît şi cronici pertinente despre evoluţia echipei noastre. Folosind unul dintre materialele dînsului drept “document” pentru evocarea acestei perioade, am să vă fac cunoscut lotul “Universităţii” de pe atunci: Gabriela Mărginean, Mariana Bagiu, Anemarie Kirr, Virginia Popa, Heidemarie Schuster, Carmen Costanaşiu, Susana Sandor, Gheorghiţa Bolovan, Elisabeta Czegledi, Magdalena Pall-Jerebie, Gabriela Kiss.

În 1984 încep să apară la “Universitatea” tinerele jucătoare Aurora Dragoş (pe care N. Martin, în meciul de debut, a introdus-o direct printre titulare), Tünde Enyedi, o baschetbalistă care mai tîrziu va juca un rol important în angrenajul echipei şi Ildiko Manases. Magda a cîştigat în acel an, pentru a patra oară consecutiv, “trofeul eficacităţii” cu 1.093 puncte, iar echipa un nou titlu naţional, devansînd eternele rivale “Voinţa” şi “Olimpia” Bucureşti. Asociaţia Presei Sportive a publicat rezultatele anchetei care a stabilit cei mai buni sportivi ai anului, pe locul 10 găsindu-se Magdalena Pall-Jerebie, performanţă remarcabilă pentru o jucătoare care aparţine unui sport de echipă. Pentru cei ce îşi mai amintesc de acei ani redăm cîteva nume sonore care au făcut parte din acel clasament: Anişoara Cuşmir (atletism – locul 1), Ecaterina Szabo (gimnastică – locul 2), Margareta Mureşan (şah – locul 4), Carmen Bunaciu (înot – locul 6).

Anul 1985 este unul de vîrf pentru baschetul feminin clujean. Pe lîngă titlul naţional, cu a cărui cîştigare fetele ne obişnuiseră, s-a pornit o campanie europeană ce va fi încununată de evoluţii entuziasmante în Cupa Campionilor, culminînd cu victoria din meciul cu “Primigi” Vicenza, partidă magică a “Universităţii”, pe care cei care au urmărit-o nu o vor uita niciodată.

Tradiţia participărilor în CCE exista, în urmă cu 2 ani “U” ajungînd pînă în grupele semifinale, unde cu două victorii şi 4 înfrîngeri a trebuit să se mulţumească cu locul 4, dar pînă la această clasare să nu uităm că s-a trecut de 2 tururi eliminatorii. Apoi exista şi evoluţia din 1983 în Cupa “Liliana Ronchetti” cu acea victorie de calibru în faţa echipei din Cesena.

Traseul din acel an a avut ca primă referinţă “dubla” cu “Tungsram” Budapesta, unde în deplasare am pierdut cu 66-84. Returul de la Cluj a fost fantastic, “U” cîştigînd cu 86-61 şi cu un total de 152-145 calificîndu-se în sferturile de finală. Menţionăm că echipa maghiară fusese semifinalistă în ediţia 1983-1984 a CCE şi finalistă în 1980-1981 a Cupei “Liliana Ronchetti”. În sferturi, după două înfrîngeri “afară” cu “Primigi” şi “Levski Spartak” Sofia, fetele înving la Cluj “Partizan” Belgrad cu 87-71 şi “L.S.” Sofia cu 85-77, dar istorie face întîlnirea-revanşă cu “Primigi” Vicenza. La aceasta din urmă evoluau 2 sportive din SUA (Jenice Lawrence şi Trudi Lacey), alături de componente ale reprezentativei Italiei precum Lidia Gorlin, Mara Fullin, Valentina Peruzzo şi Catarina Pollini. A fost 4­-4 în minutul 6, 22-22 în minutul 16, 49-49 în minutul 26, 64-70 în minutul 37. Din acel moment 5-ul nostru face un pressing nebun pe tot terenul, Enyedi, Manases, Dragoş, Misăilă şi Pall-Jerebie smulgînd mingile adversarelor. Cînd mai erau doar 45 de secunde Enyedi a cîştigat o minge importantă, înscriind apoi 2 coşuri consecutive ale unei victorii istorice. Asistenţa cifrată la aproximativ 3.000 de spectatori, care a umplut pînă la refuz Sala Sporturilor “Horia Demian”, a fost martora unui baschet de cel mai înalt nivel, cum de puţine ori o echipă românească l-a prestat. Deşi s­-au cîştigat toate meciurile de pe teren propriu, prin jocul rezultatelor nu s-­a reuşit, din păcate, clasarea pe unul dintre primele două locuri care asigurau prezenţa în semifinale. Din echipa care a reuşit acele performanţe deosebite în acel an au făcut parte, pe lîngă cele 5 baschetbaliste amintite mai sus, Gabriela Kiss, Susana Sandor, Virginia Popa, Gabriela Mărginean, Maria Vigh, Margareta Vereş, Mariana Bagiu (care a jucat doar în meciurile cu “Tungsram”), precum şi “împrumutatele” Mariana Bădinici şi Melania Lefter de la “Olimpia” Bucureşti.

Tot în anul 1985 Magda este prezentă cu echipa naţională la Campionatul European din Italia (Treviso şi Vicenza), unde am ocupat locul 9. Sportiva clujeană a repetat performanţa din Ungaria, reuşind din nou să se situeze pe locul 2 în clasamentul coşgeterelor. După această competiţie ea a fost selecţionată în echipa Europei care a desfăşurat două meciuri, unul în Italia, celălalt în Bulgaria, ocazionate de retragerea din activitatea competiţională a două dintre cele mai valoroase baschetbaliste ale Europei: Sandra Sandon şi Penka Stoianova. Magda        s-a bucurat de această onoare după Mariana Bădinici, care a fost, la rîndul ei, prezentă în echipa Europei în 1976 şi 1978. Alte sportive clujene prezente în lotul naţional deplasat în Italia au fost Gabriela Kiss, Susana Sandor, Paula Misăilă (venită de la “Chimistul” Rîmnicu Vîlcea). În acel an “Universitatea” Cluj a cîştigat pentru a patra oară în ultimii 5 ani, şi pentru a şasea în ultimii 32 de ani, Campionatul Naţional. Pentru Magda, anul 1985 a avut conotaţii aparte.

Și să vedem ce mai spune Magda despre acel moment…

-« Eu păstrez în memorie acel an, în primul rînd pentru că atunci m-am căsătorit cu George Jerebie, handbalist la Clubul “Dinamo” Braşov. Pe lîngă această mare bucurie, viaţa mi-a rezervat şi încercări dificile pe plan personal. Exact în perioada “Primigi”, mama mea a avut mari probleme de sănătate, fiind la un moment dat la un pas de moarte. Atunci m-am folosit pentru prima dată de (re)numele meu, apelînd la “tovarăşii” de la partid pentru a înlesni transferul mamei mele de la Spitalul Braşov la o clinică din Cluj, pentru a beneficia de o îngrijire medicală foarte bună. Rămîn recunoscătoare mereu profesorului Decuseară pentru efortul pe care l-a făcut pentru însănătoşirea mamei mele.

Vreau să amintesc acum şi aportul unor oameni deosebiţi care, prin sprijinul pe care l-au acordat echipei noastre, şi-au adus aportul la acele rezultate notabile. Este vorba de directorul Societăţii Avicola, dl Sechel, care ne asigura o masă de prînz atît de consistentă, încît aveam ce mînca şi la cină. Apoi trebuie menţionate meritele d-lui dr. Proinov care ne-a ajutat în rezolvarea tuturor problemelor medicale, precum şi ale domnilor Remus Cîmpeanu şi Paul Olteanu, la care apelam de fiecare dată cînd aveam vreun necaz. Nu în ultimul rînd ne-am bucurat de sprijinul domnului Graţian (directorul Trustului de Construcţii) şi domnului Lupău (de la aceeaşi instituţie). În acea perioadă ni s-au creat toate condiţiile pentru a ne simţi cu adevărat profesioniste. Exista un autocar care ne aducea la antrenamente, apoi la masă, ca în final să ne conducă pe fiecare în parte acasă. Apoi starea de emulaţie care a cuprins întreg Clujul, noi devenind nişte adevărate vedete, a contribuit şi ea la rezultatele acelea. Eram oprite pe stradă, oamenii ne cunoşteau, aşa că trebuia să le răspundem pentru această consideraţie printr-un joc cît mai bun. Nu mai vorbesc despre posibilitatea, rară pe atunci, de a ieşi în străinătate, fapt ce a sporit gradul de implicare al fiecăreia dintre noi pentru a prinde un post de titulară. Era o adevărată concurenţă, echipa avînd 15-16 jucătoare care puteau fi oricînd aruncate în luptă. Relaţiile interumane erau excepţionale, toţi cei care erau strînşi în jurul ehipei formau o adevărată familie. Ţin minte că aveam o tradiţie în a sărbători “ziua ianuariştilor”, cînd la “Cocoşul de aur” sau “Casa Tineretului” organizam o masă festivă. Protagonişti, cei născuţi în ianuarie, erau Nicolae Martin, Gabriela Mărgineanu, Aurora Dragoş, Remus Vlad, dl Sechel şi cu mine. Ce să vă mai spun, erau vremuri bune ».

Și un fel de concluzii…ale ei, bineînțeles…

– “De cei şase ani pe care i-am petrecut la Cluj în calitate de jucătoare, mă leagă amintiri dintre cele mai plăcute. Aici am terminat Facultatea de Chimie şi nu vreau să trec peste acest capitol fără să amintesc de dl. profesor Buţurcă, un om deosebit, care m-a ajutat foarte mult, m-a înţeles şi pot spune cu mîna pe inimă că o parte din diploma mea îi aparţine dînsului.

Pe plan sportiv, la “Universitatea” am simţit din primul moment că pot face performanţă de înalt nivel. Atît de mult am fost sprijinite în acea perioadă încît ne simţeam cu adevărat tratate ca nişte profesioniste. Era apoi relaţia cu antrenorii, una cu adevărat specială. De la dl Martin am învăţat că la baza rezultatelor pozitive, în afară de muncă şi talent, stă legătura antrenor-jucător. Aceasta este cheia succesului în sport, fără de care lucrurile nu progresează. Foarte important este ca din postura de antrenor să îţi înţelegi elevul, iar el să îţi răspundă cu aceeaşi monedă, făcîndu-şi datoria pe teren. După acest model de colaborare am încercat, mai tîrziu, cînd am devenit antrenoare, să-mi ghidez întreaga activitate. La Cluj am cunoscut o mulţime de oameni inimoşi, conducători de club, tehnicieni, sportivi şi suporteri care m-au făcut să înţeleg mirajul pe care îl reprezintă „Universitatea”, unul care nu se poate explica în cuvinte. Toţi cei care au avut sau vor avea tangenţă cu acest club sînt nişte privilegiaţi, pentru că acest spirit, propriu şi plin de farmec al lui “U” este fără egal » .