Îmi place cum pui problema, aşa mi‑a spus într‑o emisiune în care încercam să‑l mai… „cert” că ar trebui mai mulţi bani la secţiile Universităţii. Dar apoi mi le‑a luat, pe căprării, şi mi‑a explicat cum ar trebui şi ele să atragă sponsori.

Era un ins care umbla mult în Europa, participa la congrese, se documenta, avea o viziune. Păcat că n‑a mai avut timp la dispoziţie să pună mai multe idei din acestea în aplicare. Dumnezeu s‑a grăbit şi l‑a luat la el în urma unui accident auto teribil.

Ghiţă Roman a fost un reper. În terenul de baschet, un pivot excelent şi în Sala Sporturilor, unde avea locul lui bătut în cuie, un colţ al specialiştilor din care nu lipsea.

Ghiţă Roman a fost acolo când U a luat un titlu, a fost acolo lângă băieţii mari ai baschetului de pe atunci, cu Ghiţă Mureşan, Sinevici, Rotaru, Săftescu, Cristescu, Roschnafsky şi ceilalţi…

Ghiţă Roman era şi la club, pe Pavlov, multă vreme președintele Universităţii, avea ţinută, avea prestanţă. Dar ştia să stea şi la o şuetă, era plăcută compania lui, se mai destindea, pentru că aşa, pe stradă, ai fi zis că nu e o persoană abordabilă. Acolo însă, pe terasa de la club avea timp de‑o vorbă bună cu toată lumea şi multe dintre problemele care păreau de nerezolvat altfel se puteau rezolva acolo dacă ştiai cum să‑l abordezi.

M‑am înţeles bine cu el, am înţeles ce rol important a avut în cadrul echipei pe vremea când era sportiv şi mi‑am dat seama că a crescut mult imaginea lui U şi mai apoi, când a trecut la catedră.

Fără Ghiţă Roman, Universitatea e mult mai tristă.

 

Studii:

Liceul nr. 10, Cluj‑Napoca, promoţia 1966

Absolvent al ICF Bucureşti, promoţia 1970

Atestat de antrenor categoria I (MTS‑FRB), din 1986

Doctorand la Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport

 

Activitate sportivă:

• component al lotului naţional de juniori al României, 1966‑1967
• campion naţional de juniori, 1966‑1967
• jucător la echipa de baschet Universitatea Cluj, 1973‑1983, cu care a cucerit de mai multe ori medalia de bronz în campionatul intern
• component al lotului naţional de seniori al României, 1971‑1975

Activitate de antrenor:

• a condus de pe margine Universitatea Cluj, campioană a României în ediţiile 1992, 1993 şi 1995 (singurele titluri naţionale din istoria clubului)
• antrenor al lotului naţional de seniori al României, 1992‑1993

 

Experienţa profesională şi activitatea academică:

• profesor‑antrenor de baschet la CSS Cluj, 1970‑1972
• asistent stagiar la Catedra de Educaţie Fizică a Institutului Politehnic Cluj, 1972‑1975
• asistent titular la Catedra de Educaţie Fizică a UBB Cluj, 1975‑1985
• antrenor categoria II la echipa de baschet CS „U” Cluj, 1983‑1985
• profesor CFM (Cultură Fizică Medicală) la Leagănul de Copii de la Oradea, 1985‑1986
• antrenor categoria I la „ U” Cluj, 1986‑1996
• lector la FEFS a UBB Cluj, 1991‑1993
• din 1994 până în 2004, conferenţiar universitar la FEFS a UBB Cluj
• curs de management în educaţie fizică şi sport, Universitatea Windeshiem Zwolle, Olanda, 1997
• prodecan al FEFS, 1996‑2000
• decan al FEFS, din 2000‑2007
• vicepreşedinte al CS „U” Cluj, 1996‑1998
• preşedinte al CS „U” Cluj, 1998‑2002
• director executiv al CS „U” Cluj, din 2002‑2007

 

Distincţii:

• antrenor emerit, din 1998
• Diplomă de Excelenţă a Comitetului Internaţional Olimpic (semnată de Juan Antonio Samaranch), 2001
• Medalia de Excelenţă pentru întreaga activitate, 2002

 

Colaborări internaţionale:

• colaborare cu Universitatea Tras Os Montes e Alto Douro, Vila Real, Portugalia (Grupul Granada) ‑ Sistem ECTS, 1999
• Conferinţa Universităţii Semmelweiss, Budapesta – invitat de onoare, 2000
• din 1996, membru al Conferinţei Decanilor Facultăţilor de Educaţie Fizică a Ţărilor Dunărene (Iugoslavia, Ungaria, Austria, Slovacia, Croaţia, Bulgaria, România, Ucraina)

 

Publicaţii:

• 37 de articole, 6 conferinţe
• 4 cărţi (coautor), dintre care „Baschet – teorie şi meto­dică” (colaborare cu Horia Pop, 1999 şi „Baschet pentru copii şi juniori” (colaborare cu Costel Tătaru, 1998).

Roman, printre monștrii sacri ai baschetului clujean

Două generaţii cu adevărat de aur a avut baschetul clu­jean de‑a lungul timpului. Una reprezentată de Horia Demian, Meti Ruhring, Emerich Vizi, Puiu Albu, Iosif Kun, Mircea Barna, Vasile Zdrenghea sau Adrian Bogdan, în anii `70‑`80, care încurca mai mereu calculele „granzilor” Dinamo şi Steaua, cealaltă, cea din anii `90, echipa magică formată din Ghiţă Mureşan, Horia Rotaru, Mircea Cristescu, Mihai Sinevici, Mihai Ţenter, „Bubu” Roschnafsky, sau „Bobo” Pintea, de trei ori campioană a ţării. Care este legătura, vă veţi întreba probabil. Legătura între aceste perioade cu adevărat luminoase pentru acest sport este însuşi Gheorghe Roman, protagonistul materialului de faţă. El s‑a alăturat primelor nume pomenite mai sus, în calitatea sa de pivot al teamului clujean al „Universităţii”, apoi, după încheierea activităţii de sportiv, a devenit antrenorul cu care acelaşi club s‑a aureolat cu cele trei izbânzi din campionatul intern.

Mulţi dintre colegii săi de echipă au părăsit, în timp, România, dintr‑un motiv sau altul. Destinul lui Gheorghe Roman a fost altul. Dacă tot a fost să rămână în ţară, a ales calea unei cariere universitare, care i‑a permis mai apoi să rămână aproape, în adevăratul înţeles al cuvântului, de clubul care l‑a format ca sportiv şi ca om. A fost modalitatea sa de a întoarce serviciile pe care „U” i le‑a oferit şi nu se poate spune că nu a reuşit. Astăzi, Gheorghe Roman este director executiv al CS Universitatea, profesor universitar şi decan al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din Cluj. Din cele pe care mi le‑a destăinuit, am înţeles că, dacă ar fi să o ia de la început, şi‑ar alege acelaşi drum în viaţă. Iubeşte acest club, cu care a ajuns să se identifice. Povara dulce‑amară pe care o incumbă în aceste vremuri confuze suma acestor responsabilităţi multiple, a făcut din Gheorghe Roman un om mai înţelept. De multe ori este solicitat să medieze unele situaţii „fierbinţi” (aidoma directorului adjunct de la DJTS, Nicolae Ienac, un alt „maestru” în domeniu), pe care nu de puţine ori ştie să le aducă pe un făgaş cât de cât normal. Gheorghe Roman este un tip din categoria – pe care nu‑mi place să o denumesc aşa, dar asta este – „pe cale de dispa­riţie”, cea a oamenilor de sport veritabili.

El ştie lucruri interesante despre „anii nebuni” ai unei echipe de baschet de neuitat, cea din `70, apoi istoria celor trei titluri ale magicienilor Rotaru, Cristescu, Roschnafsky, Sinevici & Compania. În final veţi putea citi rânduri aproape dramatice despre zbaterea actuală a sportului clujean, toate acestea povestite, veţi vedea, cu mult har, de către prota­gonistul nostru, Gheorghe Roman.

 

− Care a fost drumul copilului Gheorghe Roman până să ajungă să facă sport în mod organizat?

− Mă consider un băiat al cartierelor mărginaşe ale Clujului, am copilărit în Dâmbul Rotund, alături de un boxer celebru, din păcate decedat, este vorba despre Miron. Ca mai toţi tinerii din cartier, priveam meciurile echipei CFR‑ului, care avea o echipă de fotbal foarte bună şi visam să devin un bun fotbalist. Împreună cu verii mei, m‑am prezentat la antrenorul Pista Nagy, la un trial. Am fost acceptat, dar eram, la 12 ani, foarte înalt şi cam neîndemânatic. Ţin minte că, după câteva antrenamente, Pista bacsi mi‑a spus: „Îmi pare rău, băiete, dar fotbalul nu e de tine, îndreaptă‑te spre un alt sport, de preferinţă la unul cu mingea la mână“. Aşa am ajuns, nu direct la baschet, ci la handbal. Nu am făcut acest lucru de unul singur, ci alături de un alt sportiv, care avea să ajungă până la urmă un bun baschetbalist, cunoscut de cei care au urmărit fenomenul, sub numele de dr. Kovari. Am petrecut la handbal un sezon, dar eram destul de lipsit de forţă. Făcând pregătirile pe un teren alăturat celui unde evoluau şi baschetbaliştii, pe zgura din spatele bisericii de pe „Armata Roşie”, m‑a văzut un profesor, Chioreanu, care avea o echipă de începători la Universitatea. Pot spune că acest profesor a fost cel care m‑a descoperit. Apoi, pe la 14 ani, pe când eram elev la Liceul nr. 10, m‑a „reperat” profesorul Vasile Mureşan, care m‑a dus la CSS Cluj, devenit „Viitorul”. Vreau neapărat să îi transmit salutări, a fost cel care m‑a format, într‑o vreme în care aveam nevoie de un sprijin. El a fost pentru mine un model şi recunosc că am ajuns să îndrăgesc acest sport datorită lui. Pe lângă domnia sa, mai era un profesor, Liviu Harosa, care m‑a învăţat, şi nu numai pe mine, ce înseamnă antrenamentul de forţă. Liceul nr.10 era unul care nu avea sală de jocuri şi poate de aceea, noi am practicat, în curtea şcolii, una destul de mare, mult atletism, triatlon sportiv, jucam handbal şi, bineînţeles, baschet. Pot spune că devenisem cu toţii polisportivi şi din acest motiv am ales să mă prezint, după absolvire, la examenul de admitere la ICF Bucureşti. Aveam şi o mică aură de celebritate în baschet, pentru că luasem un titlu naţional cu CSS „Viitorul” Cluj. Ca o curiozitate, poate puţini ştiu, am fost coleg de echipă cu Alexa Uifăleanu, un bun conducător de joc, devenit apoi un foarte bun fotbalist şi antrenor.

− Pentru că aţi pomenit de ICF, cum de aţi ajuns tocmai la Bucureşti?

− Din nou trebuie să‑i mulţumesc profesorului Mureşan, cel care mi‑a recomandat acest lucru. Ca o paranteză, vreau să vă spun că tatăl meu vroia să urmez „Politehnica”, visând ca eu să devin un bun inginer. Astfel că, pe masă, la vedere, aveam cărţile de matematică şi fizică, iar în sertar, dosite, cele de română şi anatomie. Pentru că eram copil de ceferist, aveam carnet de călătorii gratuite, aşa că l‑am luat la mine, am urcat în tren şi pot spune că am fugit de acasă şi m‑am prezentat la admitere la Bucureşti. I‑am cauzat multe dureri de cap tatălui meu, care era inginer şi căruia i‑am spulberat astfel unul dintre cele mai arzătoare vise. Am intrat fără probleme, al patrulea, şi alegerea mea s‑a dovedit a fi una potrivită, iar cel mai bun exemplu este faptul că m‑a remarcat antrenorul Mihai Nedef, primul tehnician care s‑a ocupat de cariera mea la Bucureşti. Şi tatăl meu s‑a mai liniştit, pentru că la o concurenţă mare, 1200 de candidaţi pentru doar 200 de locuri, cu o medie de 8,50, nu l‑am făcut de ruşine. Am mai participat un sezon în campionatul de juniori, am fost la „Balcaniadă”, într‑un cuvânt am continuat la vârf ceea ce începusem la Cluj. Aceste rezultate au fost imediat remarcate şi am fost cooptat în echipa mare a ICF‑ului, sub culorile căruia am evoluat timp de patru ani în divizia A. Cele mai bune performanţe le‑au constituit un loc trei în Cupa României, după Steaua şi Dinamo, şi un loc cinci într‑una dintre ediţiile de campionat. Spun că acest loc cinci este valoros, pentru că, pe vremea aceea, erau echipe puternice, departamentale, ca Steaua, Dinamo, Rapid, apoi mai erau Soced‑ul şi Politehnica Bucureşti, teamuri cu adevărat redutabile. Dintre colegii mei de pe atunci îi amin­tesc pe Tarău sau Pîrşu, care mai apoi l‑au urmat pe antre­norul Mihai Nadef la Steaua.

− După această perioadă de început, s‑a produs „ine­vi­tabilul”, adică revenirea la Cluj. În ce circumstanţe?

− După ce am absolvit Institutul, în 1970, m‑am întâlnit cu unul dintre cei mai mari antrenori de baschet, Elemer Sarosi, un exigent prin excelenţă, care mi‑a propus să mă întorc acasă şi să evoluez la „Politehnica”, proaspăt promo­vată în divizia A, unde se alătura „Ştiinţei” în acest eşalon.

Nu m‑am gândit prea mult, deşi aveam un drum destul de bine conturat în capitală. Nu eram foarte încântat de tumultul vieţii din Bucureşti şi de asemenea pot spune că firea mea sentimentală m‑a făcut să tresalt de emoţie când am auzit că există posibilitatea de a mă putea întoarce în Cluj. Aşa că am luat o repartiţie la Şcoala Sportivă (CSS „Viitorul”), unde am preluat o echipă de juniori trei. Aveam 22 de ani, eram în plină maturitate de performer, aşa că timpul nu prea îmi permitea să fac două lucruri concomitent şi amândouă bine. De aceea, am avut o discuţie serioasă, la obiect, cu directorul Şcolii Sportive, care m‑a rugat să mă decid în ce direcţie mă consacru. În ajutorul meu au sărit oamenii deosebiţi de la „Politehnica”, care au scos la concurs un post de asistent stagiar, pe care l‑am ocupat din iarna lui 1971. Între timp, cu alt coleg de al meu de la Bucureşti, Viorel Moisin, care a absolvit şi el ICF‑ul, a ales să joace şi el pentru „Poli”. La echipă era Mircea Barna, în postul de conducător de joc, erau fraţii Vidican, Kovari, am reuşit să construim o trupă bună, tânără, bine pregătită din punct de vedere fizic, care punea serioase probleme „Universităţii”, care începea să „îmbătrânească”. Ţin minte că la un turneu, la Galaţi, spre surprinderea generală, am învins într‑un meci direct. Era un serios motiv de analiză pentru diriguitorii baschetului clujean, care au realizat că două echipe pe care să le întreţii la un nivel acceptabil în campionat, sunt prea multe. De aceea, s‑a luat hotărârea ca Universitatea, întărită de cei mai buni jucători de la „Poli”, să rămână în divizia A, iar „sora” mai mică să evolueze în B, ca o „pepinieră” pentru mai galonata ei rivală.

 

 

În aceste circumstanţe, în campionatul 1972‑1973, Mircea Barna şi cu mine am făcu pasul spre „U”. Cei de la „Politehnica”, în frunte cu antrenorul Elemer Sarosi, au fost cam supăraţi de aceste decizii, dar au înţeles până la urmă cu toţii că la momentul respectiv aceea a fost cea mai corectă decizie care se putea lua. Locul lui Sarosi, care a plecat mai apoi în Ungaria, a fost luat de către antrenorul Vasile Mureşan, devenit între timp şi lector la „Politehnica”. La Universitatea, una dintre primele formule arăta cam aşa: Ruhring – fundaş, Barna – fundaş ofensiv, eu jucam extremă‑centru, un fel de centru‑pivot, pe partea stângă era Zdrenghea, iar pivoţi erau Horia Demian şi Marius Crăciun (care îl înlocuia când era cazul pe Demian). Era o echipă cu o talie destul de ridicată pentru acea vreme, cu o bună viziune în joc. Eram antrenaţi de către Vasile Geleriu, un om deosebit, unul dintre cei mai iubiţi tehnicieni ai baschetului clujean, alături de neuitatul Nicolae Martin.

− Cât timp aţi jucat la „U”?

− Am jucat pentru „U” din 1972 până în 1983, când aveam 35 de ani. La această echipă am întâlnit un nucleu de jucători minunaţi, dar pata de culoare o dădeau Meti Ruhring şi Mircea Barna. Horia Demian era academicianul echipei, eminenţa cenuşie. El le gândea pe toate, era foarte meticulos în tot ceea ce făcea, un jucător de mare fineţe, care ne dădea mare încredere. Ţin minte că, la un turneu final, eram în luptă pentru locul trei, dar nu prea aveam pivot. Antrenorul nostru drag, Vasile Geleriu, l‑a convins pe Horia să vină şi el la turneu, deşi între timp acesta se hotărâse să abandoneze activitatea. Cu el în teren, deşi nu evoluase deloc în acel campionat, am bătut Farul Constanţa şi am obţinut medaliile de bronz. Până când a jucat Meti, deci până în 1977, eram „pericolul numărul unu” pentru Steaua şi Dinamo, cărora le făceam mai mereu zile fripte. Noi eram „arbitrii” în lupta pentru titlu.

− Eraţi şi foarte buni prieteni…

− La sală venea un public extrem de rafinat, bun cunos­că­tor al baschetului. În acelaşi timp, spectatorii ne cunoşteau foarte bine şi pe noi. Pot spune că împreună, jucători şi spectatori, formam o familie. Şi acum, unii mă opresc pe stradă şi îşi aduc aminte cu nostalgie de meciurile noastre. Ei îmi spun că jucam un baschet mai bun decât se joacă acum. Eu nu sunt de acord cu această opinie, pentru că ritmul nostru era mai lent decât cel de acum, apărarea era mai lejeră şi asta înlesnea unele execuţii mai spectaculoase. Pe vremea aceea nu erau aruncările de la trei puncte, dar pot spune că Vizi sau Barna aruncau de la distanţe foarte mari. Jocul nostru era un fel de „free game”, aveam la bază câteva combinaţii foarte bine puse la punct, după care intra în funcţiune talentul. Antrenamentele domnului Geleriu erau unele de sudare a cuplurilor. Eu, după o ieşire din blocaj, făcută la Mircea Barna de exemplu, nici nu mai trebuia să mă gândesc unde voi primi mingea. Recuperam, intermediarul era Meti, căruia îi pasam, iar el îl lansa pe Mircea, pe contraatac. Pe Mircea îl poreclisem „trotineta”, pentru frecvenţa paşilor şi viteza extraordinară pe care o avea. Majoritatea punctelor pe care el le înscria erau realizate printr‑un procedeu mai rar întâlnit la baschetbaliştii cu talie redusă, un fel de „semicârlig”, prin care el îşi proteja mingea, arunca şi de obicei obţinea şi fault. Am să revin la întrebare şi am să vă spun că nu pot ieşi aceste combinaţii decât atunci când cunoşti foarte bine omul de lângă tine, personalitatea lui. Noi făceam foarte mult antrenament mental, poate chiar fără să ne dăm seama. În timpul liber chiar, întâlnindu‑ne, ne întrebam: „cum ar fi dacă mi‑ai da pasa aceea în poziţia următoare, cum ar fi dacă aş face blocaj acolo, sau dincolo?”.

Toate acestea erau de fapt reflectarea unei prietenii împinse mult peste orele de antrenament programate, ceea ce însemna că iubeam baschetul şi ne respectam între noi. Făceam deseori „miuţe”, trei la trei, din care ieşea uneori bătaie, dar ele ne ajutau mai apoi în meciurile oficiale, pentru că eram deţinătorii unor automatisme greu de obţi­nut prin explicaţii teoretice. Acest nucleu, al „Universităţii”, această familie inteligentă, în care fiecare are îndatoririle sale, a ajuns să fie respectat în toată ţara. Oriunde jucam, eram primiţi şi priviţi cu admiraţie, pentru că reuşeam un baschet spectaculos şi nu de puţine ori eficient.

Cele mai pline de acumulări erau deplasările, invitaţiile în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, unde aveam, în fiecare vară, 10‑12 meciuri în străinătate. Să nu uităm că România participa în acele vremuri la campionate europene, că jucători precum Tarău sau Alin Savu erau cooptaţi în selecţionata Europei, că echipele noastre Steaua şi Dinamo jucau în cupe. De aceea vă spun, că şi noi, „U”, eram primiţi peste tot foarte bine, la turnee tari, care ne foloseau mai apoi, în campionat. Pentru noi, să vizităm Budapesta, Gdansk‑ul, erau lucruri extraordinare.

− Aţi avut şi un mare antrenor, Vasile Geleriu, care a fost relaţia dumneavoastră cu acesta?

− Într‑adevăr, Vasile Geleriu a fost un mare om de baschet, un mare antrenor, un mare caracter.

În 1974, eu am dat examen de asistent universitar şi el a fost cel care m‑a încurajat să fac acest pas. Până în 1985 şi chiar şi după aceea, am colaborat foarte bine împreună. Dânsul era o persoană specială, era de o mare spontaneitate şi foarte iubit de către colegii mei. Cunoştea mult baschet, dar se baza foarte mult şi pe valoarea individuală a jucătorilor, agrea baschetbaliştii inteligenţi. Am lucrat şi pe linie ştiinţifică împreună şi prima sarcină pe care mi‑a dat‑o a fost să încropesc un caiet de lucrări practice pentru studenţi. Pas cu pas mi‑a arătat secretele managementului în domeniul antrenoratului, am învăţat multe de la el.

În timp, echipa noastră frumoasă s‑a destrămat, Meti a plecat în Germania, Zdrenghea a plecat la Steaua. Au apărut la „U” medieşenii Mihalache, Rotaru Mircea, Schuller, Bretz, Herbert, iar jucătorii noştri s‑au îndreptat înspre Oradea, pentru că acolo se ofereau locuri de muncă. Eu am rămas să continui, după retragerea lui Vasile Geleriu, munca de antrenor la „U”. Este adevărat că primii ani nu au fost prea grozavi. Valoarea era în descreştere, eram o echipă fără sponsori, cu bani de la buget şi cu relaţiile pe care le avea preşedintele secţiei, prof. univ. dr. Ioan Proinoff, un mare om de baschet. Prin 1982‑1983 se punea chiar problema desfiinţării echipei, pentru că noi am căzut în divizia B. Aveam şi eu probleme materiale, mi se născuse fiica, socrii mei erau de la Oradea, aşa că am acceptat postul de antrenor la Dinamo Oradea, care era în divizia A. Pentru că am fost instalat „principal” în dauna fostului antrenor, am simţit că nu sunt foarte agreat. Apoi, erau multe „bisericuţe”, iar eu nu puteam lucra astfel. Cel care m‑a determinat să revin la Cluj a fost Mircea Barna, care mi‑a spus: „Ghiţă, chiar dacă am fost niţel supăraţi pentru plecarea ta, e momentul să revii, să o luăm de la capăt”.

− Atunci aţi hotărât să faceţi din „U” o echipă tânără?

− Da, pentru că mă bazam pe munca lui Voicu Moldovan şi Liviu Morariu, care aveau jucători de excepţie, apăruseră Ghiţă Mureşan, Dorin Pintea. În 1986‑1987, am jucat în „B”. În 1987‑1988 am promovat, cu Pintea, Meşter, Pulbere, Ilea, Hnat, o echipă de clujeni talentaţi, tineri, formaţi la această „şcoală” de baschet. În 1988‑1989 am luat locul 5 în divizia A.

Apoi a venit Revoluţia, nici nu cred că s‑a terminat acel campionat. În vara lui `90, pe fondul degringoladei de la Steaua şi Dinamo, noi am renăscut din propria cenuşă şi ţin minte că aveam şi bani. Am avut parte şi de un sponsor extraordinar, fostul „Metalul Roşu”, cu inimosul director Pelau. Interesant, această întreprindere s‑a transformat în „Fimaro” şi poate puţini dintre clujeni ştiu că acest „fimaro”, pe litere, înseamnă „Fosta Întreprindere Metalul Roşu”. La această întreprindere au urmat directorii Felea şi apoi Scorţaru, care au ajutat în mod necondiţionat echipa.

Pe acest fond, au venit la Cluj trei jucători de excepţie: Mihai Sinevici de la Dinamo, Mircea Cristescu şi Bruno Roschnafsky de la Steaua. Horia Rotaru se întorsese din armată, Dorin Pintea şi Tibi Sebestyen erau într‑o formă sportivă de invidiat, erau Florin Hnat, Miţă Pulbere şi Gabi Olpreteanu, cu toţii baschetbalişti foarte buni. Bineînţeles, a început să crească în valoare, Ghiţă Mureşan. Astfel s‑a încropit această echipă de vis a Clujului, care în 1990‑1991 se confunda practic cu naţionala României (Rotaru, Sinevici, Cristescu, Roschnafsky, Mureşan), iar eu eram antrenorul lotului naţional. Poate din acest motiv, pentru că eram angrenaţi pe atâtea planuri şi datorită unei prea mari încrederi în forţele noastre, am pierdut în acel an titlul. Spre surprinderea noastră, la Cluj am fost aşteptaţi de mii de fani. Pe atunci funcţiona pe lângă clubul „U”, un colectiv fără egal în peisajul sportului românesc, se chema „Amicii U”. Din cadrul lui făceau parte oameni de mare curăţenie sufleteas­că, precum Ovidiu Pintea (“Şarpele”), Ţucu Vanea, Măgheruşan, Călin Tomuţa şi alţii, care pe lângă suportul afectiv pe care îl ofereau, făceau rost de sume impresionante de bani, pentru echipa de baschet. Alături de ei şi de toţi suporterii noştri, cu furie aproape, ne‑am propus câştigarea, în anul următor, a titlului naţional. Lucru care s‑a şi întâmplat.

− Domnule Roman, care a fost istoria acestui prim succes şi ce a urmat după?

− În 1991‑1992 am câştigat campionatul la pas, fără niciun fel de probleme, pentru că toţi băieţii erau motivaţi să facă un rezultat mare, după ratarea titlului din anul precedent. Echipa era una de vis, care încânta atât ochiul exigent al publicului clujean, dar acest joc‑spectacol avea deplină acoperire şi în eficacitatea de pe tabelă. Prea multe nu am ce să spun despre acest titlu, pentru că el a venit ca o consecinţă firească a furiei cu care ne‑am pregătit pentru a ne atinge ţelul.

În sezonul următor, 1992‑1993, s‑a repetat finala cu cei de la Dinamo, pe care i‑am bătut clar, cucerind astfel al doilea titlu. Părea un vis din care nu ne mai puteam trezi. În 1993‑1994 am avut finala cu Steaua, un furt pe faţă, despre care îşi aduc aminte foarte bine cei care urmăresc îndeaproa­pe fenomenul. Noi am terminat pe doi, dar cu un gust cât se poate de amar.

Apoi, în 1994 la echipă a venit antrenorul Dragan Petricevic, între timp venise şi Marcel Ţenter, un foarte bun jucător, venise Mihai Corui, un bun realizator. Interesant este că Miţă Corui nu a câştigat niciun titlu cu noi.

După care, în 1995‑1996 am luat, în formula Petricevic – antrenor şi eu – director tehnic, al treilea titlu. Îndeobşte aceste istorii sunt cunoscute, aşa că nu vreau să insist asupra lor prea mult.

− Cum v‑aţi descurcat cu atâtea vedete în echipă?

− Erau jucători care veneau de la echipe valoroase, cu un statut profesionist, precum Steaua sau Dinamo. Sinevici, Cristescu şi Roschnafsky erau deja jucători maturi, toţi cu dorinţa de a face performanţă. Ei erau perfect conştienţi de ceea ce au de făcut. Au întâlnit aici o serie de coechipieri care vedeau în ei modele, aşa că şi aceştia din urmă s‑au străduit să ţină pasul cu ei. A fost un concurs de împrejurări cum nu se poate mai fericit, pe care l‑ar dori fiecare antrenor. De asemenea, eu nu am uitat ceea ce am învăţat şi nu i‑am îngrădit în scheme tactice riguroase, bazându‑mă tocmai pe talentul lor extraordinar. Am vorbit cu ei, nu am făcut „dresaj”, ei erau conştienţi de ceea ce vroiau să facă. Să nu uităm şi aportul sponsorilor, care au ştiut să le asigure confortul material de care aveau nevoie pentru a nu se gândi la altceva decât la randamentul lor din teren.

Creşterea rapidă în valoare a lui Ghiţă Mureşan s‑a datorat atât muncii lui cât şi modului în care echipa, cu aceşti trei artizani în frunte, a ştiut să‑l servească, astfel încât coeziunea între ei să fie perfectă. Spre lauda lui, Ghiţă nu i‑a uitat pe colegii lui, astfel încât şi acum, ei se înţeleg la fel de bine. De câte ori vine în Cluj se caută, mă sună şi pe mine, vorbim, totul este în regulă.

− Pentru că vorbisem de spectacolul pe care îl ofereaţi, de unde această valenţă a echipei clujene?

− Noi aveam multe antrenamente fără dribling, în care aveai voie doar să pasezi. Acesta implică o bună pregătire tehnică, dar şi fizică, o bună coordonare între circulaţia min­gii şi mişcarea jucătorilor şi bineînţeles, imaginaţie. Aceste lucruri, repetate la nesfârşit, băieţii le aplicau câteodată şi în meciurile oficiale, spre deliciul publicului. Altădată, pentru că arbitrii erau „montaţi” să ne fluiere de multe ori „paşi”, prin acest procedeu de joc dintr‑o bucată, nu le dădeam ocazia de a ne „ciupi”. A mai fost un aspect interesant: noi am pus mereu accentul pe apărare. Am fost an de an echipa care a primit cele mai puţine puncte. Nu vreau să spun că şi marcam cu nemiluita, dar de primit nu prea primeam coşuri. O apărare agresivă dinamizează jocul, în sensul că, după ce interceptezi sau recuperezi, trebuie să ataci pentru a înscrie, ori asta implică creearea unor faze de joc foarte spectacu­loase, pe contraatac.

− Aveţi nostalgia acelor vremuri?

− Da, şi în special îmi lipseşte compania acelor oameni. Mai „discut” foarte mult cu Mihai Sinevici prin intermediul internetului, mă mai şi sună câteodată. El trăieşte acum în Canada. Sinevici era un mucalit, avea un simţ al umorului deosebit. Avea un stil deosebit de a face glume, unii se „prindeau” după câteva minute, atât de subtile erau. Cu Horea Rotaru discut şi în ziua de azi multă tactică, mă consultă, îi mai dau câte un sfat, avem o relaţie cât se poate de normală. Sper ca Horea Rotaru să fie ceea ce eu am însemnat pentru Vasile Geleriu, să preia tradiţia universitară. El are o activitate densă, de antrenor, conducător de club privat, este foarte ocupat, dar eu mai cred că se va desăvârşi şi pe tărâm ştiinţific.

− Vă confruntaţi cu destule probleme în actuala po­ziţie, aceea de director executiv al clubului Universitatea. Cum vedeţi posibilă rezolvarea lor?

− Să o luăm pas cu pas. În ziua de azi, eu nu pot merge la un sponsor căruia să‑i spun să îmi ofere finanţare pentru tot clubul „Universitatea”. Acel sponsor agreează poate un sport, dar nu va da bani pentru susţinerea întregii mişcări sportive de la „U”. În structura actuală, doar cu finanţare de la buget, acestui club îi este foarte greu să supravieţuiască. Sponsorul, la rândul lui, dă bani pentru excelenţă, pentru succes. El vrea imagine. O echipă vinde mai uşor imagine. De aceea, eu cred că una dintre căile supravieţuirii la acest nivel ar fi posibilă atunci când echipele vor înţelege că sub „umbrela” Universi­tăţii îşi vor putea constitui secţii puternice, cu finanţatori puternici.

 

 

− Care sunt previziunile dumneavoastră pentru viitor legate de club?

− Până la urmă, eu cred că structura acestui club nu va mai putea rămâne aşa. Vor rămâne în viaţă echipele care au secţii puternice şi care sunt finanţate, prin colaborare desi­gur, a sectorului universităţilor clujene cu marile unităţi economice sau bancare. Această autonomie administrativă mult trâmbiţată îşi va spune cuvântul. O primărie puternică va avea o echipă sportivă puternică, un Consiliu Judeţean puternic îşi va pune amprenta, inevitabil şi în sport.

La nivelul Clujului, ar trebui mult mai multe competiţii, mai ales la nivel de licee, un sector al sportului destul de neglijat. Copilului căruia  îi place baschetul de exemplu, îi va fi deschis apetitul pentru acest sport. Să spunem că nu va ajunge un bun baschetbalist, dar va fi un bun spectator, cunoscător al regulilor, va fi un om sănătos, care va evita în viaţă alte tentaţii şi îşi va îndruma la rândul lui copiii spre sport. M‑aş implica în astfel de proiecte, pentru că ele reprezintă viitorul.

Ghiță Roman nu mai e. Dar locul lui în sală îl văd și acum. Ghiță Roman a fost un om special.