O aripă niciodată frîntă. Petre Motrescu

Am scotocit prin sertarele mele cu amintiri și am găsit un interviu pe care l-am publicat la începutul anilor 2.000 în Adevărul de Cluj. E vorba despre Petre Motrescu, unul dintre cei mai mari rugbiști pe care i-a avut România (a evoluat pe postul de „aripă”), cel care, spre bucuria noastră, a evoluat și la Universitatea Cluj, unde a fost mai apoi antrenor (cu el la conducere U a avut cea mai bună performanță din istorie, un loc 2 în 2001-2002). Cum actuala U Cluj este într-o fază de reconstrucție, cu o nouă echipă tehnică și un staff de conducere în totalitate schimbat, poate că acest exemplu, cu un sportiv de excepție, să îi motiveze o dată în plus. Iar vouă, celorlalți, sper să vă pice bine reîntîlnirea cu un caracter adevărat precum cel al lui Petre Motrescu (despre care a scris o frază memorabilă chiar și Radu Cosașu, o veți vedea…mai încolo).Hai să vedem, așadar, despre ce e vorba „în propoziție” :

Data naşterii : 24.05.1951, Bîrlad

Zodia : Gemeni

Studii:

• Liceul “ Roşca Codreanu” Bîrlad, promoţia 1970
• Institutul de Educaţie Fizică şi Sport Iaşi, promoţia 1973

Activitate sportivă :

• posturi : “centru” în perioada “Poli” Iaşi, apoi s-a consacrat definitiv drept “aripă
• component al echipei de juniori ai “Rulmentului” Bârlad, între 1967-1968
• debutul la seniori a avut loc sub culorile “Rulmentului” Bârlad, pentru care a jucat între 1969-1970
• component al echipei Politehnica Iaşi între 1970-1973
• convocat pentru prima oară la un trial al lotului naţional al României, la Bucureşti, în 1971
• în 1972, la Constanţa, are loc debutul său la naţionala B a României, într-un meci cu o selecţionată britanică
• tot în 1972 debutează în selecţionata A a României, pentru care a jucat până în 1981, ca titular de bază.
• triplu campion naţional, cu Farul Constanţa
• căpitan al echipei Farul între 1976-1982
• ales în topul Federaţiei Române de Rugby pe posturi pentru perioada 1970-1979 drept cea mai bună “aripă” din ţară, cu 34 de jocuri pentru naţională, trei titluri FIRA ( Cupa Europei ), un “egal” în Noua Zeelandă şi victorii cu Franţa şi Italia.
• clasat pe locul 28 într-un clasament “all-time” din punctul de vedere al prezenţelor în naţionala României, într-o companiei selectă formată din nume de referinţă precum Adrian Lungu, Florică Murariu, Ion Constantin, Enciu Stoica, Tiberiu Brânză, Radu Demian
• Participă la întîlniri de referinţă pentru rugby-ul românesc:
  • ROMÂNIA – Franţa 15-10, în 1974, la Bucureşti
  • Noua Zeelandă B- ROMÂNIA 10-10 , în 1975,la Aukland
  • ROMÂNIA- Franţa 15-12, în 1976, la Bucureşti
  • ROMÂNIA- Italia 69-0, în 1977, la Bucureşti
  • Ţara Galilor – ROMÂNIA 13-12, în 1979, la Cardiff
  • Irlanda- ROMÂNIA 13-13, în 1980, la Dublin
  • ROMÂNIA-Franţa 15-0, în 1980, la Bucureşti
  • ROMÂNIA-Italia 35-9, în 1981, la Brăila, ultimul său meci pentru naţională
• a jucat 37 de meciuri-test pentru România şi peste 25 de întâlniri în diferite turnee internaţionale
• a înscris 40 de eseuri pentru naţionala României
• component al echipei Farul Constanţa între 1973-1982 şi 1983-1984
• component al echipei “Universitatea” Cluj între 1982-1983
• component al echipei Viterbo, regiunea Lazio, Italia, între 1984-1990, în dublă calitate, de jucător şi antrenor
• Maestru al Sportului din 14.05.1975

Activitate profesională :

• antrenor-jucător la Viterbo, Italia, din 1984-1989, unde evoluează ca “fundaş” şi “uvertură”. Din primul an al venirii lui Motrescu la Viterbo, aceasta promovează în Divizia B
• antrenor principal la Perugia, între 1989-1990, cu care se clasează pe locul II în Divizia B, pierzând calificarea în A datorită unui singur punct
• din 1990-1995 este antrenor principal la Viterbo
• în 1995 revine în România
• în 1997 este ales vice-preşedintele Federaţiei Române de Rugby, post din care demisionează doi ani mai târziu
• din anul 2000 este numit antrenor principal la “Universitatea” Cluj, care în sezonul 2000-2001 obţine cea mai bună performanţă din toate timpurile, locul II în campionat. În 2002 părăseşte antrenoratul, dar îşi păstrează locul în biroul de secţie al “Universităţii” Cluj
• este responsabil comercial la Societatea “Concordia”, care are ca obiect de activitate serviciul de distribuire a gazului metan în judeţul Cluj. Această societate italiană, ca o curiozitate, sponsorizează într-o mică măsură însă, cluburile de fotbal Milan şi Bologna din Serie A.

Căsătorit, din 1980, cu doamna Antonia Roxana Motrescu, fostă Salade, sportivă de performaţă, de 5 ori campioană naţională la patinaj viteză. Are un băiat, Mihai Marian, care a practicat şi el rugby.

****************************************************************

Trebuie să vă pregătiţi iarăşi pentru o întâlnire deosebită, cu unul dintre cei mai mari rugbyşti pe care i-a avut vreodată România, dar în acelaşi timp cu unul dintre puţinii antrenori români licenţiaţi în rugby. O întâmplare fericită: Petre Motrescu a jucat pentru “U” Cluj în anii `80 şi a adus, în calitatea sa de antrenor principal, cea mai mare realizare din istoria acestui club, locul II, în campionatul 2000-2001. Ca şi mulţi alţi sportivi celebri, Petre Motrescu şi-a luat destinul în propriile mâini şi a părăsit ţara în 1984, pentru ca să străbată în Italia un drum anevoios, care i-a adus până la urmă consacrarea în meseria de antrenor. Dacă socotim că el este clasificat, după o serie interminabilă de examene internaţionale, cu categoria a II-a, iar categoria I înseamnă, de-a cinstitelea, că poţi antrena echipe naţionale, avem măsura exactă la care Petre Motrescu a ajuns în această carieră, adică foarte sus. Cu toate acestea, interlocutorul nostru este unul de o aleasă modestie, care trăieşte în prezent, nu în trecut. Deşi…, atunci când rememora momentele de glorie ale României rugbystice din anii `70, un licăr aparte, intraductibil, ceva între mândrie şi nostalgie i se citea în ochi. Nici nu e de mirare, dacă socotim că ţara noastră era în “lumea bună”, jucam cu Franţa, Noua Zeelandă, Italia, Ţara Galilor, Irlanda, de la egal la egal. Personaje celebre, precum Fenwick, Morgan, Price, Bastia, Romieux, Fouroux, Sella, Paparamborde, Kirpatrik stăteau laolaltă, într-un respect reciproc prea iute uitat, cu un Constantin, Ortelecan, Paraschiv, E. Stoica, Durbac, Dărăban, Bucos, Murariu şi Motrescu.

O ultimă frază a acestui preambul, care nu îmi aparţine însă, este a celebrului “Belphegor”, alias Radu Cosaşu, care după un meci cu Franţa, spunea: “ Noi putem fi nu numai “o maşină de luptă” ci şi “o echipă de farmec”- dacă prin farmec în rugby înţelegem, de pildă, o “aripă” ca Motrescu”.

Nu cred că s-a scris vreodată mai frumos despre arta adevărată la care Petre Motrescu a înţeles să ridice nivelul sportului pe care l-a practicat şi apoi l-a slujit cu devotament.

Aşa cum teoria este altceva decît practica, aşa şi teoreticienii sunt altceva decît practicienii. În cazul lui Petre Motrescu, acestă regulă păleşte. El a demonstrat în timp că este deţinătorul secretului absolut în rugby, avînd o carieră de jucător de excepţie şi un de antrenor pe măsură.

O “aripă” care este departe de a se fi frînt…

– Domnule Motrescu, cum aţi ajuns să practicaţi acest sport ?

– Prietenul meu Mihai Bucos, de care veţi vedea, destinul meu a fost mereu legat, m-a convins să îl însoţesc pe terenul de rugby. Fratele lui juca în echipa din Bîrlad, iar Mihai era foarte entuziasmat de ceea ce se întâmpla acolo. Din primul moment am fost şi eu fascinat de acest sport, pe care personal îl consider unul dintre cele mai frumoase şi mai complete. Aici îşi găsesc locul şi cei foarte agili şi cei mai corpolenţi, şi cei scunzi şi cei înalţi, ca într-o familie în care nu toţi membri seamănă între ei, dar toţi îşi aduc contribuţia la bunul mers al lucrurilor. Acest sentiment de solidaritate este parcă unic în rugby, un sport de un fair-play desăvârşit, dacă ne gândim însăşi la faptul că trebuie mereu să înaintezi, dar pasând înapoi. Acest lucru presupune demnitate, respect pentru adversar, bărbăţie, curaj. Inteligenţa este la ea acasă în rugby, este un element indispensabil pentru cei care vor performanţă în acest domeniu.

–  Din 1973 aţi fost titular de bază al lotului de rugby al României. Care au fost primele partide tari, adevărate, la care aţi participat ?

– Într-adevăr, încă din 1973, am “prins” astfel de dispute, dacă mă gândesc la faptul că am participat atunci la un turneu în Argentina, o forţă în rugby-ul mondial. Am jucat două meciuri-test acolo, cu selecţionata “pumelor”, care ne-a învins, o dată cu 3-6, apoi cu 9-15, deci la mare luptă. Important a fost că începusem să luăm contact cu “lumea bună” a acestui sport. Dacă socotim că am învins echipa campioană a Argentinei, Sansidro, apoi o altă echipă valoroasă, Cordoba şi am pierdut doar în faţa lui Rosario. Cu 2 victorii şi 3 înfrângeri, am ieşit cu capul sus din aceste confruntări, atrăgând totodată atenţia tuturor iubitorilor acestui sport.

-Din 1974, la lotul naţional a fost cooptat, drept antrenor principal, domnul Valeriu Irimescu. Ce a adus nou această “mutare”?

Valeriu Irimescu jucase 3 ani în Franţa şi venise de acolo cu o cu totul altă concepţie despre felul în care trebuie efectuată pregătirea. Ne-a insuflat o mare încredere în forţele noastre, a comunicat cu noi tot timpul, a creat o atmosferă de familie în cadrul echipei. Cu acest antrenor la “timonă”, am efectuat un turneu de excepţie în Noua Zeelandă, unde am câştigat cinci partide, am pierdut două şi am remizat, 10-10, cu “All-Blacks B”, la Aukland. Trebuie spus că Bucos, prietenul meu din Constanţa, a marcat cele mai multe puncte, iar eu cele mai multe eseuri din cadrul acestui turneu. La întoarcerea în ţară am fost recompensat cu titlul de maestru al sportului, ceea ce, la numai 23 de ani, m-a măgulit din cale afară.

– A urmat victoria istorică, 15-12, cu Franţa, la Bucureşti, în 1976. Cum a fost?

– Franţa câştigase în acel an tot ceea ce se putea câştiga, adică “Turneul celor 5”, unde realizase Grand-Slam-ul, deci nu pierduse nici un meci. În faţa a 25000 de spectatori, noi am dat tot ce am avut mai bun în noi, am strâns din dinţi şi am revenit de la 0-12 la 15-12 şi am repurtat una dintre cele mai frumoase victorii ale rugby-ului românesc. Ţin minte că din echipa “cocoşului galic” nu lipseau nume celebre precum Paparamborde, Romieux, Sella, Imbermon, Palmier, Aguirre sau Bastia.

– Pentru cei care îşi mai amintesc toate aceste lucruri şi nu numai, enumeraţi şi câţiva dintre componenţii echipei noastre din acei ani.

– Cu mare plăcere: Constantin (“Capone”), Munteanu (“Dodu”), Ortelecan, Postolache, Paraschiv, Dumitru, Bucos, Ianusevici, Nica, Alexandru, Durbac, Dărăban, Murariu, Enciu Stoica. Cu această generaţie am câştigat Cupa Europei, după victorii precum 89-0 cu Maroc sau 69-0 cu Italia. Imediat după acest “episod” am fost recompensat cu titlul de maestru emerit al sportului.

Ce trebuie spus este că, în anul următor, în 1977, Franţa ne-a făcut onoarea de a ne invita şi pe “Parc des Princes” şi la Clermond Ferrand, am pierdut ambele partide, dar ultima a avut o istorie aparte. Franţa “luase” din nou “Turneul celor 5” şi nimeni nu concepea ca România să învingă chiar în “fieful” lor. De aceea, poate, arbitrii au fost mai “atenţi” cu Franţa, acordându-i chiar un eseu, cu totul şi cu totul gratuit. Am atras din nou atenţia lumii, ca dovadă, în 1978, am fost invitaţi în Marea Britanie. Deşi nu am jucat acolo nici un meci-test, am disputat totuşi 6 partide, din care am pierdut doar una, cu Bristol.

– În 1979 însă, aţi jucat două meciuri-test în Marea Britanie, cu Ţara-Galilor. Ultimul a fost de asemenea “cu cântec”…

– Da, am condus până în ultimul minut cu 12-10. Atunci, la un balon care nu putea aduce nimic nou, fundaşul nostru, Bucos, a strigat “marque”, dar arbitrul nu a auzit, sau nu a vrut să audă. Cert este că jucătorii galezi l-au placat pe Bucos, arbitrul a dictat apoi “grămadă”, iar din învălmăşeala care a urmat, balonul a ajuns din pură întâmplare la un adversar. Acesta, în criză de timp, a reuşi un “drop-goal”, adică exact cele 3 puncte care au adus victoria, în extremis, pentru Ţara Galilor. Am suferit enorm după această partidă, pentru că ne-a lipsit doar un minut pentru a obţine una dintre cele mai răsunătoare victorii din toate timpurile. Ne-am revanşat oarecum în 1980, când în Irlanda, am remizat, 13-13, cu puternica echipă a Irlandei.

Am încheiat această frumoasă perioadă în 1981, la un meci cu Italia, după care m-am retras din lotul naţional. Am mai jucat un an la Farul Constanţa, după care am ajuns la Cluj.

– Care erau jucătorii de pe atunci ai “Universităţii”?

– Am evoluat alături de Răcean (avea pe atunci 19 ani), Sabău (care este acum un foarte bun arbitru), Leoca, Mărginean, Buda, Stan, Mureşan, Marton. A fost o perioadă plăcută a carierei mele, eram alături de soţia mea, iar oraşul îmi plăcea foarte mult. Cea mai bună dovadă este că actualmente trăiesc în Cluj, unde îmi desfăşor activitatea şi mă simt foarte bine. Mă bucur că atât cât am putut, am ajutat echipa “Universităţii” Cluj şi atunci şi peste ani, când am devenit antrenorul acesteia şi am obţinut, în sezonul 2000-2001, medaliile de argint în campionat.

– Până să ajungem la prezent, trebuie spus că, în 1984, în plină “epocă de aur”, aţi ajuns în Italia, de unde nu v-aţi mai întors. Ce v-a determinat să luaţi această hotărâre ?

– Ţin minte că vroiam să îmi vizitez cumnatul, în Canada. Am rămas stupefiat când am fost refuzat. Străbătusem, cât timp am jucat rugby, o mulţime de ţări, iar acum, când pusesem ghetele în cui, eram pus la index de o manieră care m-a deranjat profund. Până când obţinusem succese şi după puterile mele, adusesem glorie acestei ţări, am fost bun, iar acum nu. De aceea, la primul turneu pe care l-am “prins” cu Farul Constanţa, am rămas în Italia, la Viterbo. Imediat după ce mi-am găsit un loc de muncă, am fost cooptat şi ca antrenor-jucător la echipa locală, care activa în liga a treia. Făceam totul cu tragere de inimă, astfel încât roadele muncii mele s-au arătat chiar în anul următor, când am reuşit promovarea. Au fost nişte ani frumoşi, eram unanim apreciat şi mă integrasem perfect în această comunitate deosebită din Viterbo. Oraşul este unul etrusc, din provincia Latino Terni, care face parte din Lazio şi este la 70 de kilometri de Roma. Oamenii de acolo sunt foarte prietenoşi, m-am simţit extraordinar printre ei. Am fost cooptat în echipa “stranierilor”, care se chema “Lupii”. În această companie am disputat meciuri cu selecţionate din Noua Zeelandă şi Italia, cu rezultate foarte bune. Am stat la Viterbo până în 1989, după care, în sezonul 1989-1990, am ales să antrenez Perugia, care activa în liga a doua. Am fost foarte aproape de promovarea în Divizia A, pe care am pierdut-o pentru doar un punct. Nu am putut rezista foarte mult la Perugia, pentru că acest oraş era la 150 de kilometri de Viterbo, iar toată familia mea era integrată acolo, în diferite activităţi. De asemenea, eu lucram la Viterbo până la ora 17, la ora 19 ajungeam la Perugia, făceam antrenament până la 21,31, după care mă întorceam la Viterbo în jurul orei 24. Acest program devenise unul infernal, aşa că am renunţat la ideea de a-mi continua munca pe care o începusem la Perugia. Acum îmi pare rău, aşa cum îmi pare rău că am refuzat Prato şi chiar Roma, care juca în prima ligă. De fiecare dată a primat familia, căreia trebuia să îi asigur un viitor, ori contractele care mi se propuneau erau pe termene scurte. Deciziile mele au fost influenţate şi de comunitatea din Viterbo, care ţinea la mine şi la care mă întorceam întotdeauna cu mare drag.

– Ne-aţi spus multe lucruri interesante despre oamenii din Viterbo, unde aţi trăit 10 ani, din 1986. Acolo aţi antrenat, cu rezultate notabile, dar aţi şi fost “adoptat” de către membrii acelei comunităţi. Cu toate acestea, în 1995 aţi hotărât să vă întoarceţi la Cluj. De ce ?

– Trei au fost motivele. Băiatul meu termina clasa a opta şi tentaţia de a-şi începe liceul în România era mare. Socrii mei, care aveau totuşi o vârstă, aveau nevoie de un sprijin din partea noastră. În sfârşit, împreună cu soţia mea, doream să începem o afacere în România, să demonstrăm că putem fi “cineva” şi în ţara noastră. Astfel că, în 1995, ne-am întors la Cluj, oraşul de care ne-am simţit atraşi dintotdeauna.

– După doi ani în care aţi rupt legătura cu rugby- ul, în 1997 aţi candidat pentru funcţia de preşedinte al Federaţiei Române de Rugby. Ce v-a determinat să faceţi acest pas ?

– Aş începe cu rezultatul alegerilor, în urma cărora am devenit vice-preşedintele FRR. Dacă ar fi să expun motivele care m-au determinat să candidez, atunci ar trebui să spun că în primul rând doream o relansare a acestui sport în România. Am considerat că în anii pe care i-am petrecut în Italia am adunat o anumită experienţă, pe care doream să o pun în practică. În câteva cuvinte, am să încerc să expun câteva dintre coordonatele după care rugby-ul italian s-a ghidat în procesul său de reconstrucţie şi care se ştie, şi-a arătat roadele.

În anul 1982, marele antrenor francez Vilpreaux, unul dintre cei mai mari teoreticieni ai rugby-ului, care a pregătit reprezentativele Angliei şi Africii de Sud (cu ultima câştigând Cupa Mondială), a fost cooptat în staff-ul tehnic al “naţionalei” Italiei. El a instituit un model piramidal, de sus în jos, bazat pe o metodă unitară de lucru, indiferent de categoria din care făceau parte echipele italiene. Nu cred că trebuie să intru în amănunte, dar instituirea unei astfel de rigori a imprimat o reconsiderare generală a atitudinii faţă de acest sport minunat. Modelele sale au încurajat jucătorii autohtoni, care alcătuiau în exclusivitate echipele participante în ligile D şi C. Apoi, în liga B un singur jucător străin avea drept de joc în teren, în A puteau juca doi, iar în Liga Italiană puteau evolua trei sportivi străini. La nivel de copii, activitatea începea când aceştia împlineau 9 ani, cu turnee puternice, pe regiuni. Nota bene, la această vârstă, fetele şi băieţii evoluează la un loc, tocmai pentru ca aceştia să perceapă rugby-ul ca o “joacă” plăcută. De la 11 ani, ei se separă, existând competiţii foarte puternice pe regiuni, la categoriile de vârstă 14-16 ani, 16-18 ani şi 18-20 de ani. Cu o astfel de structură, rugby-ul italian nu avea cum să nu “scoată capul” în lume, iar rezultatele se văd acum, când Italia joacă de la egal la egal cu marile forţe ale acestui sport.

La toate acestea trebuie adăugate cursurile şi examenele anuale la care sunt supuşi tehnicienii din rugby-ul italian. Totul este foarte bine structurat, cu probe eliminatorii, pentru a absolvi la Tirenia, lângă Livorno, unul dintre sanctuarele antrenorilor din toată lumea. Revenind acum la întrebarea ta, am considerat că toate aceste experienţe pe care eu le-am acumulat în Italia, aş putea să le implementez şi în România. În acest scop, am propus să se formeze un corp tehnic de antrenori, care o dată la doi ani să fie supuşi la un test, cu scopul de completare a cunoştinţelor. Vroiam ca suficienţa şi superficialitatea să dispară pentru totdeauna din rugby-ul românesc şi de aceea am încercat să schimb ceva. Din păcate, în grupul “bucureştean” nu am putut penetra şi de aceea, în 1997, mi-am dat demisia.

– În campionatul 2000-2001 aţi preluat conducerea tehnică a “Universităţii” Cluj, o nouă provocare pentru dumneavoastră…

– Aşa este. Cu “U” am cucerit în acel sezon locul 2, adică cea mai bună clasare a echipei studenţeşti din toate timpurile. A fost, pentru mine, o mare satisfacţie, care a venit ca o recompensă poate pentru anii în care eu am jucat aici. În sezonul următor, am fost pe locul trei până în penultima etapă. Din acel moment, anumite situaţii, zic eu conjuncturale, au făcut ca “U” să termine pe 4. După acest episod colaborarea mea cu echipa, din postura de antrenor, a încetat, dar asta nu înseamnă că nu încerc, în continuare, să ajut, după puterile mele, activitatea de la acest club. Am rămas în biroul de secţie şi sper să pot să îmi aduc contribuţia la succesele viitoare ale echipei clujene.

Din punctul meu de vedere, important este ca rugby-ul clujean să meargă înainte. Niciodată nu m-am cramponat de o anumită funcţie. Tocmai de aceea am rămas la dispoziţia biroului de secţie şi am să mă conformez întotdeauna hotărârilor acestuia. Important este să se progreseze. Sunt prea legat de acest fenomen ca să rămân pasiv, dar nu atât de legat încât să condiţionez aportul meu de anumite favoruri. Am ajuns la o vârstă, zic eu, a înţelepciunii şi de aceea pot să fac distincţia între interesele personale şi cele de grup. Desigur, ideal ar fi ca ele să concorde.

– Nu putem încheia acest dialog fără să ne spuneţi câteva cuvinte despre succesele pe care le-aţi repurtat, în calitate de antrenor principal, cu lotul naţional al României de Tineret inversiune… lotul naţional de Tineret al României…

– Da, din toamna lui 2001 sunt antrenorul acestei echipe. În 2002, în aprilie, am participat la turneul pentru Cupa Europei şi la cel de calificare pentru Cupa Mondială. În grupa noastră, am învins Cehia, Spania şi Polonia, am câştigat deci Cupa Europei, ceea ce ne-a dat dreptul de a participa la Cupa Mondială, care a avut loc în Africa de Sud, între 8 şi 29 iunie 2002. Din nefericire sorţii ne-au hărăzit adversari foarte puternici precum ţara gazdă şi Australia, în faţa cărora am pierdut şi Fidji, pe care am învins-o cu 28-26. Comportarea noastră în ansamblu a fost una onorabilă, fapt consemnat şi de principalele agenţii de presă.

– Domnule Motrescu, sper ca întâlnirea cu dumneavoastră să fi redeschis gustul spectatorilor clujeni pentru rugby, un sport pe care l-aţi slujit cu atât de mult devotament. Dacă aveţi un gând de final, acum este momentul să-l exprimaţi.

– Sunt multe de spus. Se pare că, deşi am activat doar un sezon în calitate de jucător şi doi în cea de antrenor, rezultatele pe care le-am obţinut m-au recomandat, ceea ce nu poate decât să mă bucure.  Rugby-ul clujean a demonstrat că are potenţial, ultimele convocări în lotul naţional demonstrând cu prisosinţă acest fapt. Aş fi foarte mulţumit dacă s-ar obţine în continuare succese, pentru că astfel ar creşte interesul pentru acest sport minunat. Trebuie să se ştie că rugby-ul este mai presus decât un sport, este un mod de a fi, de a trăi cinstit, corect. El dezvoltă tinerilor spiritul de echipă, de sacrificiu în slujba colectivităţii.

Rugby-ul este viaţă.

Nu cred că mai pot spune ceva în plus.